Slujba de Inviere. Altfel

La biserică n-am mai fost de mulți ani. Cu motiv sau fără, nu mai conteaza. Ce vreau să vă spun e că anul acesta am ajuns la Slujba de Înviere. Nu, nu am spus la biserică, am spus la Slujba de Înviere. Într-un complex sportiv sau ce-o fi fost ăla.

Altarul, cocoțat pe o scenă decorată cu flori și fix dedesubtul unui coș de baschet. Strana căntăreților (doi la număr) in stânga altarului și tot pe scena. Buchete de flori, două boxe și coșurile cu bunătăți aduse la sfințit, așezate cochet pe marginine. Doi băieței îmbrăcați în grabă în straie bisericești  așteaptă cuminți începerea slujbei, programată la 22.30. O icoană așezată pe un piedestal (sau cum s-o numi), tronează la scarile scenei ambulante.

E frig, bate un vânt sâcâitor și ma simt stingher. Mă holbez cu toată seriozitatea de care sunt in stare la drapelul cu care e înfășurată de jur-imprejur scena. Roșu-galben-albastru.

Ce-oi fi căutând acolo? Nu prea seamănă cu nimic din amintirile mele. E semi-întuneric (grație celor cateva becuri chioare). Câțiva bărbați se agită in stânga și în dreapta. Văd ca au ecusoane pe care scrie ”organizator”. Poate organizatori de dezordine. La cateva măsuțe așezate strategic la distanță mică de scena se vând lumânări, cruciulițe, icoane. Încep să se adune credincioșii. Mă rog, creștinii, bisericoşii, făcătorii de cruci, închinăcioşii sau cum vreți să le spunem, întotdeauna am fost de parere că ”credincios” e un cuvânt cam…ciudat. Toți îmbrăcați frumos, negălagioşi. Majoritatea tineri, puțini trecuți de 50 de ani. In grupuri, în familie sau singuri. Fiecare cu cate o lumânare în mana si răbdători. Spun răbdători pentru ca e trecut de  ora 23 si nu a început slujba. Se fac încă pregatirile. In boxe se aude o timida cântare . Nu stiu daca-i bisericească, nu mi-e cunoscută. Văd preotul pe scena, așezând, vorbind cu căntăreții, cu organizatorul , din când în când binecuvântând pe câte un aşteptător pe scara ce duce spre scena-altar. Se oprește muzica. In boxe bate un clopot viguros, urmat de sunet de toacă. E semn ca va începe slujba.Se strâng randurile in fata scenei. Imi dau seama abia acum ca e multă, parca prea multă lume.

Cântă ca si cum ar sluji in Catedrala Neamului. Ca si când Invierea ar depinde slujba asta. Cu microfonul intr-o mână si crucea in aceeași, cu cădelnița in cealaltă și urmat de cei doi copilași, străbate mulțimea și rostește Hristos a-Nviat tare si convingător. Nu, nu autoritar, convingător. Fața îi e luminată de un zâmbet nevăzut. Mă paste bănuiala că e ceva-n neregulă cu el. Unde e goana după pomeni, taxe de nuntă si gropi? Trebuie sa fie nou in branșă, gândesc.  Imi apăr cu strășnicie de vântul enervant de energic si rece, intre două cruci şi-un Adevarat a-nviat, flacăra lumânării. Nu știu când am început sa cânt împreună cu ceilalți, dar știu ca mi-am auzit glasul. Nu știu nici când mi-au dat lacrimile, nici când am încetat să mai vad scena aia, cu coșul de baschet ridicol atârnat deasupra ei. N-am mai băgat de  seama nici rateurile microfonului, nici vântul, nici frigul. M-am pierdut  pentru cateva minute bune , in zecile de lumanari, de oameni, în glasurile celor care cantau, in seninatatea glasului acelor oameni.

Să fi trecut o ora? Mai mult? Mai puțin? Mai mult, probabil, preotul și-a început  deja discursul ( știu ca are un nume acel moment in care  se adreseaza celor care asista la slujbă dar  nu mi-l amintesc acum). Vorbește clar, calm și pe un ton prietenos. Nu tună, nu fulgeră, nu s-a oprit nici vântul la cuvântarea lui, dar toți ochii sunt indreptați spre el și fiecare cuvânt e ca un balsam pentru sufletele prezente. Mulțumește celor prezenti, îi îmbărbătează, le plange dorul de casă şi-i binecuvântează. Vorbește pe limba lor, a celor plecați la mii de kilometri de casă și familie pentru un codru de pâine. Mulțumește primariei orasului pentru locație, multumeste celor care au făcut donații ca să poata cumpăra cele trebuincioase slujbei, îi invită la slujba de duminica viitoare, la biserică.

Imi promit în gând sa trec pragul acelei biserici și sa asist măcar la una din  slujbele preotului Cristian ( cred ca așa il cheama, sper sa nu ma înșel). O să mă duc, cu siguranță, vreau să mă conving că acel sentiment de apropiere față de cele bisericești pe care l-am simtit nu a fost unul razlet, provocat de Lumina Invierii. Intreb insotitorul meu unde e biserica. Pe strada… îmi zice strada dar o uit instantaneu, intr-un garaj închiriat,  a facut minuni cu spațiul ala, o să-ti placă, arată exact ca bisericile de acasă, cu tot ce- i trebuie. Părintele Cristian încearcă să obțină un spatiu mai mare sau un loc unde să construiască o bisericuță, dar… ai noștri nu au bani de dat, ai lor îl plimba de la an la an… .

Un garaj? Parcă m-am trezit un pic din beția mea spirituală. Vântul bate la fel de tare. Coșul de baschet e tot acolo si mulțimea a început să se împrăștie, fiecare pleacă parcă mai gârbovit decât venise. Să fie oare din cauza flăcării lumânării care o protejau cu aceeași îndârjire ca a mea?  Preotul  cânta încă, deși enoriașii s-au cam dus la casele lor  de împrumut. I-o fi și lui dor de casă oare? Și el tot pentru un codru de pâine e aici sau n-a avut destule pile ca sa se instaleze intr-o parohie călduță în țară?

Încă îmi răsună in minte glasul lui. Azi am fost pe un teren de baschet, duminica viitoare mă duc intr-un garaj. Contează oare? Cred ca nu!