Azi, 18 martie, dacă nu știați, este ziua internațională a somnului; Și io ca un om care respectă sărbătorile, m-am trezit cu moapea-n cap ca să alerg după o hârțoagă. Scoală, fă duș, îmbrăcă-te frumos, parfum, tot tacâmu’. Ajung la destinație la ora stabilită, cu rânjetul așezat pe fața cremuită, dau binețe în cel mai dulce fel posibil şi mă așez să-mi aștept rându’. Optimismul îmi dă coate după vreo oră. Ceva mâncărimi ba în creștet, ba în talpă îmi ocupă timpul intre două articole citite pe blog de pe telefon și o întrebare pe pagina Superblog sa văd dacă a apărut vreo notă. Aglomerație, dar fiecare așteaptă răbdător. Nu, nici o înjurătură, nici un ceas consultat cu perseverență, nici un oftat în jur, nimic! Toți cuminți, civilizați, zâmbitori. Duşați toți nu, ca ăla din stânga mea avea un miros de îmi venea să mă mut, dar n-aveam unde. O oră, o oră juma, două fără cinci… gata , îmi vine rându’. O doamnă intre două vârste, vorbăreață, amabilă , îmi preia hârtiile. Mă încurajează cu un zâmbet si-mi urează bun venit în țara ei. Ia hârtiile! Cercetează! Tastează! Dă din cap! Începe sa vorbească decât ca eu după nu n-aveam mai înțeles nimic. Explică, gesticulează, zâmbește. Eu tac , ascult, rânjesc si-mi vine brusc dorința săi sparg mutra. Însoțitoarea mea încearcă sa-i explice că am nevoie azi de hârtia aia, nu, nu pentru ca am rămas fără igienică la baie, ci tot pentru o instituție de-a lor .Luni, răspunde mutra zâmbitoare. Nuuu, imi urla indignarea, io-te, scrie negru pe alb,ailalti vor azi! Amabila își lărgește oleacă zâmbetul și dă din umeri. Asta am inteles-o! Adică tot nu .Îmi dă tona de hârtii cu care mă dusesem înapoi, la revedere, și cheamă pe următorul. Ieșim. Însoțitoarea dă și ea din umeri. Aştia-s români, îmi zic, birocrația mă mănâncă și pe-aici. Brusc, îmi dau seama că nu-s! Nu, nu-s, dacă erau de-ai noștri dădeam o şpăguță și rezolvam. Aici, nu numai că am plecat cu același conținut in buzunare, ci și cu promisiunea ca o să-mi placă țara lor. Da, o să-mi placă, dar mi-ar fi plăcut și mai mult dacă sărbătoream cum se cuvine sfânta zi a
somnului, în loc să mă plimb cu noaptea-ncap cu tren, metrou și pe jos doar ca să aud un nu , un bun venit și un la revedere. Așa că, mă duc luni din nou, nu înainte de a verifica însă dacă e vreo sărbătoare. Care mă ajuți? E vreuna? Să nu spuneți că-i ziua zâmbetului că-mi tai venele! Dacă e a amabilității mi le întind cu placa.

Aia a zâmbetului a fost, parol, anul trecut prin toamnă parcă. Tocmai eu să nu știu că azi e cu somn? Cu mult somn? :)))))
Da bre, somn! Treci la culcare!
:)))) de-abia aștept!
Fără să ştiu, io am sărbătorit aşa cum se cuvine cu somn pân’ la 12. Sigur, am adormit la 4 dimineaţă dar nu mai contează 😀
Ce fată pioasă ?
Mi s-a facut somn ( no offense)
Culcă-te! ?
Decât-ul acela zgârie urechea. Se folosește, corect, în comparații (sunt mai înalt decât gigel) și ca adverb, în construcții negative (nu am decât 15 lei). În constucțiile afirmative se folosește „numai” sau „doar” (am doar 15 lei). Nici în loc de „însă” nu cred că e foarte potrivit.
Începe să vorbească, doar că eu după „nu” n-am mai înțeles nimic. – probabil asta ai vrut să scrii?
În plus, puțin mai jos ai un „săi sparg mutra”, fără cratimă, iar textul articolului e comprimat într-un singur paragraf.
Să mai remarcăm și faptul că din trei comentatori, probabil cunoștințe vechi sau prieteni, niciunul nu catacdisește să-ți scoată în evidență aceste deficiențe ale textului.
Aham, bine punctat. Nu am obiceiul sa-mi modific articolele după publicare, aşa că-mi asum toate greşelile. Inclusiv gramaticale. Că gramatica e grele şi comentatorul urăşte paragrafele.
a, dacă așa scrii tu și ești ok cu asta, atunci nu-ți mai zic. eu de exemplu prefer critica în locul laudei, pentru că prima îmi este de folos, a doua nu.
Aşa scriu. Nu sunt nici perfectă, nici nu incerc să par. Am lacune, sunt ale mele. Critica e cinstructiva si o apreciez. Dar nu voi modifica articolul. Cum ziceam, imi asum greşelile