71 de morti este ultimul bilant. Morti intr-un camion. Si-apoi abandonati morti pe o banda de urgenta a unei autostrazi. Intre cei 71, cativa copii. 71 de sperante la o viata mai buna s-au stins, in chinuri probabil, undeva prin sau intre Ungaria si Austria. Nu-mi dau seama daca-s multi sau putini pentru ca, numai anul acesta, 2400 de oameni au murit pe Marea Mediterana, in disperarea de a scapa de nevoi sau de razboi. 2400 e numarul oficial, probabil ca atatia au fost recuperati din apele care ar fi trebuit sa-i indeparteze de saracie si frica zilei de maine si sa-i poarte, cu apele ei involburate, spre o viata normala. In Macedonia s-a declarat stare de necesitate pentru ca autoritatile nu mai fac fata valului de migranti. Batrana Europa a devenit, asa cum era odinioara America, un vis pentru care nu mai au nimic de pierdut. Toti cei 2400, la fel si cei 71, stiau, cu siguranta , ca-si pot pierde vietile in drumul lor spre normalitate, dar s-au urcat in acele barci, vapoare si camion. Asta inseamna disperare. Dar mai inseamna si speranta . E o speranta disperata. Eu n-am asa ceva. Cand m-am trezit dimineata, m-a cuprins disperarea ca am uitat sa cumpar cafea ieri. Si dupa ce mi-a trecut disperarea, am sperat din toata inima sa nu fie prea cald azi ca sa nu mi se incinga picioarele in noii mei tenisi pe care am dat o caruta de bani.
