V-ați întrebat vreodată ce înseamnă cuvântul speranță? Wikipedia spune că speranța este credința emoțională într-un rezultat pozitiv al evenimentelor și împrejurărilor din viața unui om; în DEX definiția e așa: sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe. Altundeva, am citit că Arghezi ar fi spus: speranța este un vis cu ochii deschiși. Nu știu care dintre cele trei definiții este mai exactă, așa că, din curiozitate, m-am întrebat cum ar suna definiția speranței într-un dicționar de arhitectură; am căutat în el dar n-am mai ajuns la cuvântul speranță, nici nu știu dacă e acolo, pentru că m-am oprit la alt cuvânt descris ca parte tare de obicei lemnoasă, care se gasește în mijlocul unui fruct și care conține sămânța. Cuvântul – sâmbure. N-am mai căutat altele pentru că mi-am format cumva în minte, din toate, una singură: speranța e (ca) un sâmbure.
Un sâmbure de speranță, un pas pentru construcția unui viitor mai bun
De ce m-am oprit din a căuta alte și alte definiții? Să fi fost oare influențată de zicala crede și nu cerceta? De ce am pus egal între speranță și sâmbure? Poate pentru că știu că fără ea, fără speranță, fără acest nucleu în jurul căruia ne conturăm visele, visurile, n-am avea puterea să evoluăm. Speranța este fundația fiecărei acțiuni pe care o inițiem, este punctul de la care pornim să construim. Este partea tare, lemnoasă, sâmburele în jurul căruia ne înfășurăm dorintele pentru a țese o realitate palpabilă, fructul de mai târziu al speranței, ambiției, perseverenței și al credinței în forțele proprii, toate adunate laolaltă. E ca și cum ai construi o casă. Începi prin a spera că, la un moment dat, vei avea un loc al tău, unde să poți fi tu. Visezi cu ochii deschiși, lași mintea să toarne fundația, lași sufletul să ți se odihnească pe sofaua dintre pereții imaginari și sfârșești dorindu-ți să transformi totul în realitate. Arhitectul-speranță și voința-constructor se aliază și pornesc să te susțină moral pe drumul către transformarea visului în real. Pare simplu? Ei bine, câteodată este. Alteori, speranța mocnește în suflete și este lăsată drept moștenire urmașilor. Materializată sau nu, ea va rămâne, mereu, motivația care păstrează vie sămânța umanității, cea care ne va îndemna pașii spre un viitor mai bun.
Putem trăi fără speranță? De ce luptăm să ne transformăm visurile în realitate?
Probabil că nu. Pozitivitatea emanată de speranță este la fel de importantă ca aerul pe care-l respirăm, ca ploaia căzută în vremuri secate de arșiță; este vitală pentru minte, suflet, corp, ne scoate din negura nimicului, ne însuflețește și ne dă putere să vrem mai mult de la noi înșine, să ne îmbunătățim ca indivizi. Ne transformă în bine. Ca un constructor priceput, mintea noastră alege mediul potrivit, locația ideală dezvoltării unui edificiu trainic. Pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, alegând cu grijă calitatea materialelor cu care construim, ajungem, după un anume timp, de la o sămânță la rezultatul pe care l-am sperat; realitatea dobândită urmare a ceea ce a fost la început doar un sâmbure de speranță va fi asemenea unei case cu performanță energetică foarte ridicată: nu te vei trezi sufocat de valoarea facturilor la utilități, pierderile de energie pentru întreținere fiind egale sau mai mici decât zero. Câștigul tău nu se va măsura în cheltuieli de întreținere. Relaxarea – asta te așteaptă la capătul propriilor speranțe îndeplinite.
Relaxare financiară, confort fizic și psihic, statut în societate – sunt punctele spre care se îndreaptă speranțele marii majorități. Nu toți visăm la fel, nu toți reușim să construim cazemate în jurul speranțelor noastre. Nu toți ne putem concentra toate resursele întru împlinirea visurilor. Uneori dăm greș, speranțele ne sunt spulberate de factori independenți de voința noastră, alteori mediul înconjurător acționează ca o piatră de moară, ne ține în loc și timpul irosit ne macină sâmburele de speranță. Ne pierdem în detalii. Ne irosim energia. Ne stingem singuri lumina speranței. Chiar și așa, suntem unici, inegalabili. Știi de ce? Pentru că oamenii nu pot fi perfecți. Ei nu sunt nearly zero energy building – pentru așa ceva puteți merge la AIA Proiect și Activhouse.ro – dar au libertatea de a spera, de a-și dori să devină mai buni. E nevoie doar de un sâmbure de speranță în jurul căruia să-și construiască sinele. Un sine trainic, fiabil. O casă. Locul unde vor lua naștere alte speranțe.
Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 9 din competiția SpringSuperBlog 2020, pentru AIA Proiect și Activehouse.ro