Natură, vietăți, culori, toate se trezesc din amorțeala indusă de zilele scurte și mohorâte, de nopțile prea negre și lungi; își dezmorțesc simțurile, încep să respire în ritmul proaspetelor raze de soare. Păsările ciripesc însuflețite, mugurii se ivesc pe crengi ce păreau moarte, din pământul până mai ieri sterp răsar firicele timide de verde. Privesc pe fereastră și, ca prin vis, îmi doresc să pot renaște, odată cu tot ce mă-nconjoară. De undeva se aude, în surdină, o muzică lentă. Nu-mi dau seama ce gen de muzică e, se aude mult prea încet și mult prea departe. Mi-ar trebui niște boxe, îmi zic. Colțul în care am ales să-mi beau cafeaua e la fereastra dinspre parc; nu îndrăznesc s-o deschid, mi-e teamă ca aerul rece să nu risipească frageda aparență de primăvară.

Urmăresc aleile ce par să se anime cu fiecare secundă trecută și-mi închipui că pașii fiecăruia dintre cei câțiva oameni din raza mea vizuală se mișcă în ritmul unui vals. Aproape că nu mai disting muzica, deși mintea mea știe că e acolo, undeva, așezându-și, discretă, acordurile fine sub pașii celor ieșiți la plimbare. Mi-ar trebui niște boxe, îmi zic. Poate acele boxe Spacer pe care le-am văzut săptămâna trecută; dacă le-aș avea, privitul pe fereastră ar căpăta altă culoare, pașii lenți ar deveni la fel de vioi ca ciripitul micilor înaripate și gândurile mele ar deveni la fel de inocente și încrezătoare ca și firul verde ce se zbate să străpungă crusta neagră în care a hibernat; distanța dintre mine și ritm ar deveni infimă, nu mi-aș impiedica de fire de legătură inutile, mi-aș ordona simțurile pe acorduri de vioară sau de pian, poate; conectate wireless la un smartphone sau laptop, le-aș așeza lângă mine, la fereastra dinspre primăvară, mi-aș lăsa ochii să se bucure de calmul dimineții și mintea să tresară a trezire cu fiecare acord ce răzbate din ele.

Mi-ar trebui niște boxe, îmi zic. Le voi așeza lângă fereastră, alături de cafeaua cu aromă de speranță abia trezită din hibernare, și voi visa. Voi desena planuri și speranțe pe aburul amărui și voi lăsa muzica din boxe să cuprindă golul dintre ele. Voi visa, voi descoperi noi alei, voi da frâu liber gândurilor, le voi lăsa să alunece pașnice printre abia-născutele plante. Le voi privi, zilnic, dăruindu-le, fiecăruia, câte-un strop de muzică prelinsă din boxele ce-mi stau alături, la fereastră. Mai târziu, când primăvara, cu toată prospețimea din culori și miresme va ceda ștafeta, împăciuitoare, maturității verii, voi visa de la aceeași fereastră, pe aceleași acorduri sau altele noi, cum băncile impersonale din parc se transformă în scaune gaming frumos colorate, îmbietoare prin confort pentru șale gârbovite de prea mult umblet pe aleile vieții; voi visa cum mugurii, acum deveniți frunze adunate în coroane generoase, răcoresc precum un cooling pad trupuri și suflete secate de arșița prea-puținului oxigen din visare.

Mi-ar trebui niște boxe, îmi zic. Le voi conecta prin bluetooth la o undă de speranță. Mi-ar trebui boxe ca să pot auzi mai clar fiecare bătaie a inimii și fiecare proprie respirație. Mi-ar trebui niște boxe. Dacă le-aș avea, poate aș reuși să-mi aud propriul eu cum mă roagă să mă dezlipesc de fereastră și să mă pierd în aerul  primăvăratic de-afară. Dacă le-aș avea, aș păși, poate, în rând cu ceilalți, pe aleea din parcul care-aduce a viață.

Articol scris pentru proba cu numărul 5 din compeetiția SpringSuperBlog 2020, pentru sponsorul Spacer.ro