Poveste cu morală și aromă de clătite.

În timp, grație unui program de lucru anapoda, mânânc în mers, pe fugă, te miri ce. Noroc cu jumătatea mea, care-mi amintește cu încăpățânare, zilnic, să mănânc.  Mâncatul cu regularitate ar fi esențial, cică,  bunului mers al sănătății corporale. Păi, o fi, nu zic nu, dar cine are timp (și) de mâncat? Că de gătit… nici atât. La începuturi, aveam scuza că n-am oale; mai târziu, când m-am împiedicat pe hol de ditamai cutia în interiorul căreia mă aștepta un frumos și practic set de oale, nu am prea mai avut timp de gătit. Bine, acum nu vă gândiți că trăiesc cu aer. E bun și ăla, se zice că și dânsul e important, doar că deseori dau stomacului ce-am la îndemână, fără să mă pierd în detalii culinare prăjite, fierte sau coapte. Sunt însă momente când mă lovește câte-o poftă de-aia de-mi plâng papilele gustative după o anumită mâncare, de mă face să intru în bucătărie val-vârtej să-mi pun la treabă talentul de gospodină. Totuși, nu de puține ori, am ieșit la fel de repede cum am intrat. Motivul? Ba n-aveam o strecurătoare, ba mi-ar fi trebuit un anume fel de tavă, ba mi-ar fi fost de maxim ajutor niște cuțite mai altfel decât aveam etc. Ei, într-una din astfel de ieșiri val-vârtej, am ajuns pe Dajar Magazin.

bucătărie

Hai să cumpărăm!

Bine, nu știu dacă am intrat pe sau în, aici putem negocia, ce vreau să vă spun e că am scăpat, precum vițica într-un câmp cu lucernă, în magazinul online cu pricina și m-am pus pe cumpărat chestii utile pentru bucătăreală: niște tacâmuri, ceva farfurii, un polonic, un bol de salată, două tigăi plus două căni drăguțe. Văzut, plăcut, pus în coș, plătit, doar știți și voi cum se fac cumpărăturile online, nu? Livrarea lor a fost la fel de promptă ca și dispariția chefului meu de gătit, imediat după ce-am inventariat conținutul pachetului venit de la Dajar și am îndesat produsele prin sertare, dulapuri și alte cotloane, am sunat să comand o pizza ca să țin ocupată gura consortului pentru câteva minute, dumnealui aproape că tace când mănâncă, altfel vorbește întruna. Evident, am uitat de ustensilele cumpărate și mi-am văzut de treabă, adică muncă, casă, respirat, mâncat ciorbă făcută de consortul vorbă-lungă, respirat etc. Asta până ieri.

Clătite

– Aș mânca niște clătite, îmi spune al meu vorbă-lungă.
– Ăh? Cu ce? N-avem tigaie de clătite!
– Ba da, avem, ai cumpărat tu una acum ceva timp, când ai luat cănile și setul de farfurii de pe raftul de sus din dulapul unde e râșnița de cafea și storcătorul de fructe.
– Serios? Nu-mi amintesc.
– Ce, rețeta? O sun pe mama s-o întreb, ale ei ies pufoase și aproape că se topesc în gură, așa finuțe sunt. Le face la fel de bune ca cele pe care le-am mâncat la Constanța, îți amintești terasa la care am mers…
-Da-da. Azi? Sunt prea obosită, lasă că facem mâine, sunt liberă.

Am adormit. Chiar eram obosită. M-a semi-trezit un miros plăcut, de abur călduț. Visez probabil, mi-am zis. Totuși, mirosul stăruia, devenea mai îmbietor parcă. Mintea mea încerca să-l asocieze cu ceva, fără prea mare succes. Oboseala, bat-o vina!
– La mulți ani!
– Hm?
M-a sărutat ușor și mi-a întins platoul.
– La mulți ani!
In raza ochilor întredeschiși, mormanul de clătite aburinde. Ciocolata pe care-o zăream ițindu-se timidă la capete aproape că striga mănâncă-mă.
– Clătite? Clătite! Ai făcut clătite?
– Da. Nu-s fix ca cele de la Constanța dar… La mulți ani!
-Ăh…
Constanța. Clătite. La mulți ani. Ciocolată. Mirosul… Constanța! Brusc, m-am trezit:
– La mulți ani! N-ai uitat! Câți ani sunt de-atunci? 5? Nu, 6! Azi!

Povestea clătitelor

Mă ceruse în căsătorie în acea zi. Mi-amintesc că înfulecam cu poftă și a scos inelul. Am continuat să-mi mănânc clătita și mi-am lăsat privirea nedumerită să se plimbe de la el la inel și de la inel la el câteva secunde bune.
– Știi că nu-mi place să gătesc, nu?
– Știu draga mea, o să mâncăm sandwichuri.
– Toată viața? N-o să te plictisești?
– O să mai fac eu câte-o ciorbă din când în când.
– Știi să faci și clătite?
– O să-ți fac și clătite, mi-a spus. Trebuie doar să ceri.
– Bine.

Asta se întâmpla acum 6 ani. Nu i-am cerut niciodată clătite, dar acum că am descoperit că avem tigaie specială, o să-i cer.

Morala?

Un fotbalist renumit ar zice: ai, n-ai minge, dai la poartă; în bucătărie însă, nu prea putem aplica zicerea, nu (prea) poți face ciorbă într-o cutie de conservă și nici să râșnești cafea pe răzătoarea de brânză nu merge, nu? Eu, ca femeie ocupată ce sunt, aș spune așa: ai n-ai timp de gătit, utilează-ți bucătăria cu tot ce crezi că ți-ar trebui la un moment dat, nu știi niciodată când te-apucă, pe tine sau altcineva din familie, cheful de gătit sau de spus La mulți ani altfel decât cu un buchet de flori.

Să aveți o bucătărie de poveste!

Articol scris pentru proba cu numărul 4 din competiția SpringSuperBlog 2020, pentru sponsorul Dajarmagazin.ro

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments