Eu n-am comandat aşa ceva!
– Domnişoară, e numele dumneavoastră aici? Adresa e corectă?
Mă holbez la eticheta de pe pachetul aşezat frumos pe masă: numele meu, cu adresa aferentă! La expeditor: Colop Romania  Conținut: Gravator laser BCL-1610X
– Să-l stăpâniți sănătoasă! Succes în afaceri!

gravator

Really? Gravator? Care afaceri? Unde afaceri, aici, la Cuca Măcăii? Afacerile se fac în oraşele mari, acolo poți grava ştampile, invitații, bijuterii, aici ce naiba să gravez, vântul care bate prin ogrăzi sau potcoavele cailor care rămân înțepeniți în noroaiele de pe uliță? Hm, potcoave? N-ar fi o idee rea.
Bănuiam cine mi-a făcut cadoul dar… ce să fac eu cu un gravator? I-adevărat, îmi dorisem, la un moment dat, să am unul cu care să pot personaliza şi coada măturii cu care dădeam prin curte, dar ăla era un vis de adolescent cu tenul afectat de acnee şi cu impresia că dacă îsi doreşte îndeajuns de tare va ajunge din Dâlga în buricul Bucureştiului doar prin puterea gândului.

– Oh, ai un gravator?! Gravează şi marmură? Asta era Dana, prietena mea expertă în smacuri (alea le care eu mă pricepeam la fel  de bine ca şi la gravatoare laser). Îmi gravezi şi mie ceva? Te rooog! Aduc eu marmura! Şi fac pe calculator şi schița, tu doar pui gravatorul la treabă. Mă duc să pregătesc totul, vin într-o oră înapoi!
– Stai-stai! În marmură? Cam ce-ai vrea? O plăcuță pentru un monument funerar?
– Nu râde! Da, pentru Pitu şi Geri-Lou.
Îi văd în ochi lacrimile. Ştiu că iubise animăluțele alea.
– Hai, te rog, două pietricele pentru miculuții mei!
– Dana… n-am de gând să păstrez gravatorul!
Evident, două ore mai târziu, venea alergând cu două plăcuțe de marmură şi un stick de memorie în mână.
– Eşti gata? Hai să-l despachetăm!

A fost mai simplu decât m-aş fi aşteptat. Nu pentru că m-ar fi dat pe mine deşteptăciunea afar’ din casă, ci pentru că aparatul era asamblat gata. Trebuia doar conectat la un calculator (mergea şi prin Wi-Fi dar asta era SF la noi în sat) şi setată comanda de gravare. În scurt timp, grație vitezei de gravare de 60000 mm pe minut și a vitezei de tăiere de 40000mm pe același minut (a trebuit să citim ceva din cartea cu instrucțiuni, ca să știm ce facem acolo), cu cele două plăcuțe în mâini care căpătaseră forma dorită, o urmam pe Dana spre locul unde se odihneau cele două înaripate care-i fuseseră lumina ochilor ei de copil.

Locul îl ştiam, mai fusesem şi altădată. Când ne-am apropiat, m-am oprit şi i-am dat micile pietre. Le-a luat fără să mă privească şi şi-a continuat drumul. S-a oprit la umbra pomului care-i păzea îngeraşii şi s-a aşezat în genunchi. M-am întors. Momentul era prea intim ca să pot rămâne cu privirea acolo. O simțeam plângând şi din ochi mi-au țâşnit două lacrimi. Le-am şters repede. Nu era durerea mea, era a ei, de ce-aş fi plâns? Ochii nu mă ascultau însă. Şi nici paşii. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am pus mâna pe umăr. Plângea. Lacrimile i se prelingeau pe pietrele gravate care, puse una lângă alta, formau o inimă frântă flancată de două aripi. Pe fiecare dintre aripi câte un nume: Pitu, Geri-Lou. Pe inimă, cu litere săpate în marmura albă ca laptele scria: “Raiul e mai bogat acum, vă are în grădinile lui. Şi eu sunt mai bogată: vă am pe voi drept îngeri”.

Cunoscând-o pe Dana, n-a îndrăznit nimeni sã râdă (cel puțin nu de față cu noi), deşi aflaseră toți despre treaba cu plăcuțele funerare în câteva ore. Colac peste pupăză, la poarta mea era a doua zi coadă. Aveam gravator? Aveam! Pot să gravez căni, pahare, sticle, medalioane? Pot! A trebuit s-o chem în ajutor pe Dana, ea era “vinovata”. Am sunat-o:
– Dana, ce faci?
– Eu bine, tu? Auzi, ştii clinica veterinară de la intrarea în oraş? Avem de lucru, ne pregătesc o listă cu lucrurile pe care le vor imprimate cu lăbuțe, ştii sigla aia a lor haioasă?!?
– Dana…
– Evident, vor şi o ofertă pentru pietre funerare pentru cimitirul lor de animăluțe, ştii, mi-au spus că toate sunt cioplite cam stângaci, manual, nimeni nu vrea să preia aşa comenzi…
– Dana!
– Da, dragă, ştiu, eşti ocupată, nu te mai rețin, vorbim mâine! Paaa!
– ?!?

Am rămas o vreme cu telefonul în aer. Până m-a strigat vecina de peste gard:
– Ioană, tu îl mai ştii pe Rex al nostru?
– Evident că-l ştiu, mai am şi acum urmele dinților lui în partea mea dorsalã! Ştiu, eu am fost de vină, el doar apăra gutuile! Am ocazia să mă revanşez, nu? Ce culoare să fie marmura?

Mi-am dat seama că trebuie să mai fac ceva: un plan de afaceri. Aveam gravatorul la care visasem cândva, nu-mi rămânea decât să pornesc la drum. Dar înainte de toate, aveam de trimis un mesaj de mulțumire. Cum cui? Celui care mi-a făcut cadou gravatorul. Şi mai trebuie să-i mulțumesc și Danei. Şi Pisicii Negre. Dar asta-i altă poveste, v-o spun la Gală! 🙂

 

Care Gală? A Superblogului 2018, cel pentru care am scris acest articol.