Aminte iau că mi-e uscarea scut
Şi scutul şubred, prea sărac în zale
Să străluceasc-a răsărit de soare
Ori să mă apere de paşnic vânt.
Aminte iau că nu mai plâng de-o vreme
Şi vremea-i rece, seamănă-a uitare.
Degeaba mai răsare soare,
Degeaba mă mai bate şubred vânt,
Aminte iau că sunt, dar nu mai sunt,
Am răsărit doar ca s-apun uscând.
Aminte iau şi că am obosit sau, poate,
A obosit pământul verdele să-mi poarte;
Doar zac pe el, aud trosnindu-i coaste
Uit ce să fac. E doar pământ, e rece şi e paşnic
Îmi duce oboseala şi-mi îngroapă gând.
El tace, tac şi eu. El poate plânge,
Eu nu pot să plâng. Uscându-mã, mă sting.
Aminte iau că am uitat ce sunt.
Poate pământ, poate doar vânt bătând?
Cules de roade, zac uscat pe-un câmp
Şi-mi dă târcoale-un ultim, palid gând:
Am fost de-ajuns de rodnic cât să strâng
Vreo mulțumire, fie ea şi-n vânt?
O brazdă rece-mi taie vene seci.
Nu tremur, nu mai am putere
Nu simt nici vreun regret, nici vreo durere.
Ieşit-am din pământ, mă-ntorc tot în pãmânt.