Cine (mai) sunt (?)

   -Who are you?

    -I’m Joanna!

    -What do you want?

  

Zilele astea sunt Joanna. Și, in aproape toate nopțile răspund la aceeași întrebare: ”Who are you?” Răspund în multe feluri, uneori pe un ton serios, alteori glumeț.  Îmi controlez ținuta, gesturile, privirea. De multe ori zâmbesc atunci când răspund, deși nu-i absolut nimic frumos, vesel sau ridicol în preajmă.  Cum am devenit Joanna? Poate… așa:

La început am fost Oana. Vreo șaișpe ani. N-au fost prea frumoși anii ăia (după standardele unora am fost un copil chinuit, după ale altora… nevermind!), așa că am îngropat majoritatea amintirilor în șanțul de la marginea satului și mi-am luat tălpășița în lume. Doar eu și cu mine, fără bagaj, fără bani, fără prieteni. Atunci m-am descotorosit de Oana. Am devenit altcineva. Ceva intre Iuana, Iona, Uana, Imen, Iguana. Am devenit omul care, afară de pușcărie, le-a cam făcut pe toate. Mă rog, nu chiar pe toate, n-am omorât pe nimeni (nu încă, dar mai am timp), n-am furat și n-am rănit (grav) nicio ființă (nu cu bunăștiintă). Ei, perioada cu amalgamul ăsta de nume a durat ceva timp. Timp în care am muncit, dormit, mâncat. Ce-am muncit? Hă! Am vândut, în cea mai mare parte a timpului, haine, încălțăminte, tractoare, bărci, arme, ferme, haine, covrigi și… multe altele. Nu chiar în ordinea asta. Da, nu glumesc, arme! Bine, hai să vă zic și de care, ca să ieșiți de sub mesele unde v-ați ascuns: de vânătoare.  Tot în perioada asta am acumulat tot ce știu despre lume și oameni. Și tot în perioada asta am învățat să prețuiesc natura, răsăritul și apusul, necuvântătoarele. Ș-am mai învățat ceva capital: că minciuna e sfântă. Am învățat să tac, să mint, să-mi ascund sentimentele, să fac doar ce dă bine, să spun doar ce urechile așteaptă să audă, să zâmbesc când ar fi trebuit să urlu, să alin când ar fi trebuit să pun sare pe rană. Când mi-am însușit aceaste lecții, m-am maturizat complet.

Mă rog, așa am crezut atunci. M-am mințit? Oh, da! Dar am mințit și eu pe alții! Ș-am făcut-o atât de bine încât cei șaisprezece ani de început au devenit inexistenți. I-am tăiat de pe listă. I-am înlocuit cu o poveste palidă, plictisitoare, neinteresantă pentru vreo fire curioasă. Ș-am mințit destul de bine, mai ales că n-aveam pe nimeni prin preajmă care să mă contrazică, pentru că nimeni nu știa cine sunt, de unde vin. Am învățat să mă fac plăcută, să las oamenii să mi se apropie și să mă îndepărtez de ei cu viteza luminii când simțeam că nu-i mai pot minți. Cumva, tot caruselul meu mincinos mi-a hrănit latura de copil speriat, neputincios. Nu am avut niciodată prieteni, deși unii s-au crezut a-mi fi. Nu m-am împrietenit nici cu mine însămi pentru că asta ar fi însemnat să-mi fac confidențe. Ce mi-aș fi putut spune? Mi-a rămas alături și a crescut odată cu mine și frica. Frica de necunoscut, de necunoscuți, de necunoaștere.  Încă o mai am. Urăsc schimbările și pe cei care încearcă să mă schimbe. L-am urăt pe unul vreo două’j de ani, l-am urât atât de tare încât am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu parteneră-model. Mi-a plăcut rolul. Mi se potrivea mănușă, mai ales că viața alături de el era un fel de prelungire a ceea ce îngropasem în șanțul de la marginea satului în care crescusem. Și lui i-a plăcut. În felul lui m-a iubit. Știu asta, așa cum știu și știe că am irosit douăzeci de ani. Dar i-am irosit oare?

Cad, și cănd mă văd căzută mă ridic doar pentru știu că nu mă va ridica nimeni.  Nu plâng decât atunci când nu mai pot. Dacă se-ntâmplă ca afurisiții de ochi să nu se abțină, mint. Nu spun niciodată de ce sunt furioasă, încruntată, rece. Întotdeauna mă doare capul, burta sau orice altă parte a corpului, sunt obosită. Și tot cumva, pe lângă latura de copil speriat, prin nu știu ce fel de ungher, a rămas și o umbră de… nici nu știu cum să-i spun: unii o numesc bunătate, alții empatie, alții, mai pragmatici, un talent actoricesc demn de Hollywood.

Acum sunt Joanna. Joc un alt rol, într-o altă piesă. Problema e că, contrar opiniilor celor avizați, joc foarte prost, Atât de prost încât îmi vine să (vă) mint. Și poate că tocmai am făcut-o! Uneori nu (mai) știu cine sunt, nu (mai) știu ce vreau.

Acum sunt Joanna. Şi-mi place. Prea mult. Atât de mult că aş rămâne aşa ani întregi. Dar, probabil, voi îngropa şi perioada asta într-un şanț, cândva. Dacă nu cumva am făcut-o deja.

Cât de sinceră am fost acum? Evident, n-am fost. Nu-mi place sinceritatea. Nu-mi place să umblu dezbrăcată.

Tu mă cunoşti? Cine crezi că sunt? Cum mă (mai) cheamă azi? Oricare ar fi răspunsul tău, te înşeli amarnic!

Ai citit până aici? De ce? Cine eşti? Ce sperai să se ascundă sub acel titlu?

 

 

 

 

 

Subscribe
Notify of
guest
6 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Claudia
Claudia
5 years ago

Super tare interviul! Pe Bruno îl iubesc! Mai ales că e ploieștean de-al.meu.?
P.S. și pe mami a lui o iubesc.?

Mirela Marin
5 years ago

Da, am citit si cred ca am gasit … un om. Oare conteaza cum ne spunem,(ni se spune), ce derivate, asocieri s.a.m.d ale numelui?
Cred ca nu, pentru ca indiferent de acestea, ramane unicitatea.

ion fabiola
ion fabiola
5 years ago

Probabil acelaşi copil dar în haine de adult. Când îl vei iubi suficient de mult, atunci vei şti cine eşti, exact cum eşti. 🙂

Victoria Ungureanu
Victoria Ungureanu
5 years ago

Yo si se quien eres,eres mi hermana y te queremos mucho da igual el nombre que tengas

Mădălina
Mădălina
5 years ago

TU, draga noastră ❤❤❤