Gârbovit, pe-o bancã. Şade gânditor;
Vântul îi brăzdează creştetul cărunt
Picături de ploaie obrajii-i sărută,
De clipirea-i deasă tocate mărunt.
Nu e trist, nici vesel, deşi unii ar zice
Că nu plou-afarã ci cã omul plânge.
Nu-i bătrân, nici tânăr, poate obosit
De vremelnici griji, de vânt oropsit,
Deşi alții-ar spune cã destulă viață omul a trãit.
De trăit, trăit-a ani cu zeci, şi zile
(Numărate-n file de-amintiri-ştampile
Ale unei vieți cum multe nu sunt),
Nu-n bani sau pământ.
Astăzi de îți pare gârbovit şi trist
E doar părere, sufletu-i e tânăr,
Arde încă-n vis.
Ochii-i verzi privesc al văii întins;
Nu e vale poate, nu sunt bănci în văi?
E un parc? Sau munte
Cu falnicii-i brazi, văzul lui cuprinde?
Ori în gol se uită fără să zăreascã
A cerului nor sau al lunii alb?
Unii-s de părere că el nu mai vede,
Cã-i doar un bătrân cu creştetul dalb
Şi ochi văduviți de-al luminii cald.
Paşi timizi în preajmã. Se opresc, subit.
O voce firavă de copil timid
Îl întreabă slab de are un ceas.
Am, copilă. Mâna tremurândă pipăie cadranul.
E târziu, aproape zorile-s să vină.
Nu întoarce capul. Nu mută privirea.
Glasul cel firav cere să se-aşeze de nu deranjează.
Stai, îi spune omul. Uite, poți, acolo, privi un apus,
Dincolo e marea, cu-n val a adus, din larg, o sirenă
Ce cântă la harpă pentru prințul dus.
Ştii, ți-am spus povestea: prințul o iubea,
Dar pentru că ea apa adora, a plecat spăşit
Spre regat, să pună să se construiascã,
Cerc sau semilună, o mare albastră numai pentru ea.
Sau poate-i un vas?! Ştii că uneori mintea mă înşeală?
Un râs cristalin noaptea o pătrunde
Şi mânuțe mici se-ntind spre bătrân,
Cuprinzându-i mijloc.
E rece, copilă! Uite, iarăşi ploaia dă târcoale văii!
Cu mişcări greoaie,
Bunicul, de umeri, nepoata-şi cuprinde într-o-mbrățişare.
Timpul se opreşte. Cei doi, precum unul,
Sorb răceala nopții s-o transforme-n cald.
Trec minute bune.
Ai cu tine-agenda?
Am, răspunde vocea.
Mâna tremurândă caută ceva.
Buzunarul larg degete-i cuprind.
Ies, victorioase. Între ele strâng
Ştampila Colop.
E o datieră, ştii, ai mai văzut-o.
Eu voi pune data. Tu să scrii sub ea,
C-ai stat lângă mine şi că ai zâmbit.
Nu prea o să vezi ce şi cum să scrii,
Ştiu, acum e noapte, n-o văd dar o simt,
Aşa cum mai simt şi zâmbet şăgalnic
Şi zorii domoli ce-ți apar în ochi
Când, în loc de cald, din pat te cobori
Să-mi ții de urât când somn nu mă ia.
Mâna tremurândă, sub care agenda şade desfăcutã
Ține strâns ştampila.
Apasă. Împrimă o dată. Fetița notează dedesubt, cu grijă:
Zorile-s aproape. Bunicul e bine. Stăm, el şi cu mine,
În cerdac, în curte.
Tare mi-aş dori ca el sã mă vadă!
Şi mi-aş mai dori ca o viață-ntreagă
Să rămân aici, cu el, pe o bancă.
La ani mulți distanțã, mica bunicuță ține-n mână, straşnic,
Bătrâna agendă. Coperți scorojite, file învechite.
Sufletu-i oftează.
Filele cărunte, nesigur marcate, cu o datieră, de mâini tremurânde,
Stau să-i amintească trecerea de timp;
Timp apus, dar viu.
Priveşte copiii şi se luminează.
Zâmbeşte. Ca bunicul ei, acum zeci de ani,
Caută cu grijã, din buzunar să scoată,
Datiera veche.
Schimb-a zilei dată. Şi lasă, pe ultima filă,
Urmă de ştampilă. Iar sub ea, cu grijă, litere mărunte:
Am zâmbit şi azi, bunicule drag. Ai tăi strănepoți ți se joacă în prag.
Banca-i tot acolo unde-o ştii, aşteaptă,
Poveşti cu sirene, cu val, prinți şi o harpă.
Nu îi poți vedea, dar poți auzi, de-acolo, din ceruri, râset de copii.
Toți au o agendă. Toți îți ştiu povestea
Şi-ți zâmbesc cu drag.
A ta nepoțică, azi de doi bunică.
Tu ai o agendă? Dar ştampilã, ai?
Ia-ți şi una, şi-alta.
Mâine de vei spune cã ai o zi rea,
Priveşte-n agendă şi-ți adu aminte
Că nu ea, nu ziua, nici noaptea nu-i grea.
Nimic nu e greu. Nimic imposibil,
Dacă porți în suflet, ca pe o agendă
Cu file marcate de o datieră,
Amintiri şi oameni care ți-au fost dragi.
Zâmbeşte, păstrează binele în tine,
Scoate-l la iveală când nu îți e bine.
Comand-o ștampilă personalizată
Colop ți-o va face așa cum dorești;
Trăiește cum vrei și îți amintește
Zilele cu soare, zâmbet și povești.
Acest articol a fost scris pentru proba cu numărul 8 din competiția Superblog. Sponsor- Colop Romania, cei pentru care ștampila înseamnă utilitate, pasiune și artă, nu doar un instrument necesar persoanelor juridice sau instituțiilor statului, cum majoritatea dintre noi cred. Acest… mit, cum că ştampila este necesară doar persoanelor juridice, apare, probabil, pentru că în percepția mentalului colectiv cantitatea primează de obicei, așa că multitudinii de acte parafate de care avem nevoie de-a lungul vieții: de la certificatul de naştere şi până la cel care ne dovedeşte trecerea în neființă, toate hârtiile care consemnează o activitate (şcoli prin care trecem, contracte de muncã, căsătorie, contracte de vânzare-cumpărare de bunuri, rețete medicale, contracte de prestări servicii şi orice altceva vă mai trece prin minte) îi dăm ce-i al Cezarului! Toate poartă o ştampilã care conferã actului parafat aer oficial. De ce n-ar purta o ştampilă şi ale noastre aduceri-aminte?