Te-am strâns în brațe ca şi când

De tine-aveam nevoie, doar de tine.

Mi-ai acceptat îmbrățişarea seacă

În pas de doi pe-acelaşi drum alene am pornit.

Cărarea-ngustă ne-a unit şi ne-a cuprins

Cu-a ei tăcere mată, fără de mireasmă

Din nopți făcut-am zi şi ziua noapte

Din lacrimă grimasă, din ceață scut şi plasă.

N-am rătăcit, cărarea era ştearsă.

N-am căutat, speranța era arsă.

N-am plâns, secați ne erau ochii.

Nu ne-am oprit, am mers fără de grabă

Aveam de mers de mân-o viață-ntreagă.

De s-antâmplat în cale să ne iasă

Păduri de fildeş, ochii i-am închis

De-am întâlnit nisipul mării calme

Cu fulger scurt l-am risipit.

Cât să fi mers? Un an? Poate mai mult.

A paşilor numărătoare am pierdut.

Pierdut-am îndârjirea. Paşii s-au răcit.

Plasa cu ochiuri dese s-a rărit.

Zărit-am apa. Cerul. Şi cărarea prea îngustă

Simțit-am briza mării ce-o credeam apusă.

Ne-am despărțit. Subit.

Tu, pe cărare, tristă, seacă.

Eu, pe alt drum.

În urmă am lăsat

Singurătatea.

Ea, călătoare fără țintă, fără mare,

Eu, doar un om ce-şi caută o zare.