Hai să fim serioși pentru vreo două secunde.  Și să vorbim de sinceritate. Sinceritatea pe Facebook, sinceritatea pe blog. Știu și stiți, nimeni nu ne obligă să scriem, așa cum nimeni nu ne obligă să citim. Nici cărți, nici bloguri, nici statusuri de Facebook. Și totuși, o facem. Sărim de scris și citit cărți, nu despre asta vreau să vorbim, și ne oprim la bloguri, cu o mică trecere prin Fb.

Postările pe Facebook sunt la îndemâna oricui.

Chiar sunt. Ai un jaf de telefon sau unul ultimul răcnet? Nu contează! Important e să ai cont, să strângi prieteni, cunoscuți, necunoscuți într-o listă și să le arăți (tu lor și ei ție, binențeles) bunăstarea, frustrarea, frumusețea, tâmpenia. În imagini, în cuvinte mai multe sau mai puține, care cum poate și îl duce capul. Și după ce le arăți, aștepți reacții: like-uri, love-uri, oau-uri, comentarii. În funcție de numărul lor, starea ta psihică se îmbunătățește sau se duce la vale (așa a zis un grup de cercetători mai plictisiți decât mine).

Blogul personal. Cât de personal ar trebui să fie un articol? Până unde mergem cu sinceritatea pe blog?

Deși e la fel de la-ndemână ca și Facebookul (slavă platformelor gratuite), un blog poate fi plictisitor. N-ai aceeași largă piață de desfacere pentru glumițele și selfiurile tale. Totuși, avantajul e că poți face din el un loc de dat cu capul (nu știu cine-a inventat expresia dar cred că-i cea mai grăitoare) perfect pentru crizele tale de personalitate, pentru gândurile tale cu iz de tămâie, pentru răutatea ta, pentru tot ce, în mod normal, dac-ai fi într-un spațiu public, ai piti cu strășnicie, de frica judecății celorlalți. Dar nu ești într-un spațiu public ca să te abții, nu? Ești pe blogul tău personal, protejat de o doză mai mare sau mai mică de anonimat. În general, mai mare. Cu cât doza de anonimat e mai mare, cu atât tupeul crește-n tine ca o pâinică. Dacă pe Facebook te mai abții pentru că te vede soacra sau nu vrei să rămâi fără bruma de prieteni pe care o ai, pe blogul personal zburzi precum taurul comunal sau vaca nebună. Nu te oprește nimeni să însiri injurii, blasfemii, să-ți dai cu părerea deși habar n-ai cu ce se mănâncă subiectul, să râzi, să plângi, să calci în tastatură tot ce-ți iese în cale. Și, cu nonșalanță, poți numi asta sinceritate. Poate că chiar este! Nu-i un secret faptul că, sub protecția anonimatului, mai toți avem tendința să devenim… cam sinceri. Nu spun că-i bine sau rău. Și totuși… până unde putem merge cu sinceritatea pe blogul personal, care deși-i personal, stă tolănit pe un spațiu public, la îndemâna oricui? Până unde, în care ungher al sufletului nostru, alb sau negru, ne putem expune? Pentru că, da, fie că suntem anonimi sau nu, ne expunem cititorului la fel de anonim ca și noi. Care cititor ne poate deveni călău sau balsam pentru suflet cu un singur comentariu. Oh, nu-mi amintiți că acea opțiune pe care o are cititorul, de a comenta cele citite, poate fi anulată. Câți dintre voi faceți asta pe blogul personal? Foarte puțini, pentru că toți scriem pentru a fi citiți și pentru a primi feedback, nimeni nu scrie de florile-mărului.

Și dacă tot veni vorba, până unde mergem cu sinceritatea pe blogul personal când scriem despre noi înșine, despre temerile proprii, despre dramele prin care trecem, despre dilemele care ne macină, despre neștiința, neputința proprie sau a celor apropiați nouă? Unde ar trebui să se oprească sinceritatea? Ar trebui să se oprească? Poate că nu, alții, cei ce vor citi, evident, pot lua aminte la trăirile pe care ni le expunem și pot învăța ceva din experiențele noastre, nu? Sau nu?

Am spus la un moment dat că sunt momente în care vreau să scriu despre ce, cât și cum simt dar nu pot. Am momente când vreau să-mi urlu durerea, să-mi plâng de milă, să-mi strig disperarea, dar nu pot. Pentru că e ca și cum m-aș dezbrăca în mijlocul străzii. Și îndemnul a fost: dezbracă-te, cui nu-i place… să-și vadă de drum. Da, probabil și-ar vedea de drum. Dar nu înainte de-a privi, judeca, diseca, tranșa. Știu, n-ar trebui să-mi pese, nu am nimic de pierdut, e blogul meu și dacă mâine voi simți nevoia să scriu despre cum îmi vine să-mi tai venele, o pot face. Da, pot. Dar vreau? Cine ar avea de învățat de pe urma accesului meu de sinceritate?

Cât de personal ar trebui să fie blogul personal? Până unde putem merge cu sinceritatea pe blog? Nu știu. Când aflu, vă spun și vouă.