La numărul 45,  interviu cu Simona  Creem (Prilogan). Fosta Prilogan. Actuala Simona Çreem. Blogăriță, poet, om. Am abordat-o, a acceptat. Știam ce și cum scrie, dar nu știam omul. So… interviu. Pe parcursul interviului, am oscilat între ceva iritare (din cauză de căldură și răspunsuri care veneau cam greu, undeva la 10-20 de minute distanță de punerea întrebării) și încântarea de a găsi în spatele unui blog un om sensibil (poate mult prea sensibil). Am mai găsit o toamnă și o cortină. M-au cam încurcat, m-am învârtit un pic în jurul lor (n-am prea reușit să dau la o parte cortina și nici acum, după interviu, nu prea mi-e clar ce cauta acolo). Una peste alta, Simona a reușit, pe la jumătatea interviului, să mă câștige. Nu ca cititor, mă avea deja de ceva ani, ci ca om. Voi o știți, n-o știți, citiți și… decideți singurei dacă vă merită sau nu atenția, eu doar v-o (re)aduc în atenție.

Iată deci, un interbiu cu Simona Creem (Prilogan) :

 

Io: Simona Creem. Fostă Prilogan. Cine e? Cum e ca om?
Simona: Este tot așa… Cu nume cu tot. Cu mult optimism. Un om obișnuit, cu alergări între problemele cotidiene și visele agățate de suflet. Și foarte important, cel mai important, mama copiilor mei. Hăh? Ok, n-am nimic cu optimismul și visele, poți să le agăți unde vrei, da’ am zis io că ești mama altor copii? Sunt ai tăi, le ești mamă. Tu, lor. Ei, ai tăi. God, please help me!

Io: De ce e atât de important?
Simona: Pentru că de ei se agață partea cea mai importantă a existenței. Se percepe prin ei, se aranjează totul în funcție de ei. Și apoi ei sunt parte importantă a suportului. Suntem o echipă. Una puternică, prin noi înșine. Lucrăm împreună, visăm împreună, sperăm împreună. Ok… visele se agață, existența se agață. Mă agăț și eu. De speranța că interviul abia început nu va rămâne agățat în ceva, tre’ să-l public până dimineață.

Io: Ești blogger?
Simona: Sunt doar un om cu un blog. Și atât. Scriu din când în când, dacă mă vizitează inspirația- cam rar ce-i drept. Nu sunt genul acela de blogger care face din blogging un job în sine. Copiii m-au încurajat să “ies în lume” cu ceea ce scriam, și astfel am început a scrie pe WordPress. Nu știam cu ce se mănâncă, mi-am prins urechile, și încă mi le prind. Am învățat între timp, în teorie, cam ce ar însemna un blog real, dar deocamdată nu mă pliez pe noțiunea aceasta. Nici timpul nu îmi permite de altfel. Deci stagnez la etapa de doar “un om cu un blog”. Ești om cu ce vrei tu, din punctul meu de vedere, dacă ai blog și scrii pe el, ești blogger. Și dacă m-a pălit ideea de a-ți lua un interviu, de-asta o fac, că ești blogger. Hai treacă, ești om cu blog! :))))

Io: Unde și de când scrii?
Simona: Scriu de când eram mică. Se organizau concursuri interesante în oraș și participam ori de câte ori aveam ocazia. Fiecare etapă mi-a adus experiențe deosebite. La un moment dat am făcut parte chiar și dintr-un club literar, condus de unul dintre ziariștii de top ai urbei. Mult mai târziu, am și publicat într-o publicație ce apărea zilnic în județul Hunedoara, “Cuvântul Liber”. Aveau o rubrică de poezie pentru amatori. Am plâns de bucurie ca un copil într-un magazin de dulciuri, când mi-am văzut prima poezie publicată. Apoi au urmat altele și altele. M-am simțit oarecum încurajată când oamenii din comunitate au apreciat ceea ce scriam. Acum scriu pe blogul meu personal.(NA/ simonaprill.com )  Este comod și îl consider colțișorul meu de liniște. Nu de multă vreme Webcultura a început să îmi publice pe pagina lor, lucru pentru care mă simt onorată. Apoi mai scriu pe All Poetry, poeziile în engleză. Dar tot ce am scris acolo am trecut și pe blogul meu. Bravo ție, ai scris de mică, scrii și când ești mare. Eu știu cum plânge un copil într-un magazin de dulciuri, dar tu probabil plângeai frumos 🙂

Io: Blogul. Prima postare (articol) e din 2013, decembrie. Atunci l-ai făcut?
Simona: Era a doua zi de Crăciun, în 2013, și tocmai făcusem un mare hop din prăpastia în care umblasem de o bună bucată de vreme. Îmi doream mult să scriu și astfel am făcut blogul. Pentru titlu m-am inspirat de ceea ce tocmai trăisem. Am avut multe articole pe care în ianuarie 2015 le-am șters. Atunci am închis și blogul (noroc că nu l-am șters cu totul). Am lăsat doar prima postare ca un fel de aducere aminte a momentului de început. Tot copiii și soțul au insistat să revin, astfel că în februarie 2015 am reașezat câteva dintre poezii înapoi pe paginile virtuale. Iar de atunci am continuat în linie dreaptă, mai mult sau mai puțin accentuată.  Ai făcut hop din prăpastie?  Doamne-ajută, în ritmul ăsta o să ajung să urăsc poeții. Unu’ nu vorbește normal, pe limba mea! Nu știu ce căutai în prăpastie dar dac-ai ieșit, bravo ție! Și că n-ai șters tot blogul bravo ție!

Io: Ai pornit direct cu domeniu propriu?
Simona: În vara lui 2015 dacă mă ține bine memoria, am înregistrat domeniul, iar anul acesta în mai, l-am “avansat”. Că de, pot posta filmulețe și nu știu câte alte avantaje îmi dau ăștia de la WordPress. Rămâne de văzut. Avantajele, adică! Teoretic, după cum îmi semnalează un neuron (unicul, dealtfel) ai pornit în 2013 pe subdomeniu, ai șters câte ceva, ai făcut pauză și ai trecut pe domeniu propriu în 2015. Dar rămâne de văzut. Avantajele, adică. 🙂

Io: Despre ce scrii? Ce te inspiră? Cine/ce-ți trezește dorința de a scrie?
Simona: Scriu poezie în general. Depinde de inspirație și de etapa de viață în care mă aflu, depinde mult și de contextul social. Mă inspiră oamenii și poveștile lor de viață. Am întâlnit așa de multe cazuri în care disperarea și durerea făceau casă bună cu neputința, sărăcia. Am cunoscut oameni care s-au ridicat din propria cenușă și alții care s-au prăbușit sub palatele lor grele. Scriu despre tristețe uneori pentru că este parte a vieții, despre moarte așa cum am cunoscut-o în ceasurile nopților întunecate. Dar scriu mult despre speranță, despre frumusețea bucuriei. Pentru că și ele sunt parte a vieții, o forță care face cercul existenței să se învârtă necondiționat. Scriu și proză uneori. Scriu nu neapărat ca o eliberare, ci ca un exercițiu de creație. Mi-aș dori să creez stări, să transmit emoție. Să transmit gândurile bune. Nu știu în ce măsură reușesc, dar îmi spun că dacă atinge măcar o inimă, atunci exercițiul meu de creație poate fi validat oarecum. Mai scriu și doar pentru mine uneori, atunci când totul este o apăsare, dar atunci scrisul este o eliberare dintr-o stare a neputinței. Nu pot aduce prea multă întristare, și astfel prefer să îmi rămână scrisul închistat. Exercițiu, creație, am înțeles. Închistat? N-am înțeles.

Io: Te cenzurezi? Asta să înțeleg?
Simona: Enorm de mult! Uneori am chiar impresia că nu se va înțelege exact ceea ce am vrut să transmit tocmai pentru că rup din context bucăți vitale. Sunt multe lucruri pe care îmi doresc să le expun dar pentru unele nu a sosit încă momentul. Sunt oarecum cuprinsă nu neapărat în prejudecăți, ci mai mult între culturi diferite. Și aici pot fi incluse multe. Sunt lucruri care trebuie să se mai “coacă”, și sunt lucruri care intră în contradicție cu politicile instituțiilor pentru care lucrez. Și atunci bineînțeles că scriitura îmi suferă o ruptură oarecum trunchiată. Dacă-i cu politică nu mă bag. Bine, nu mă bag și pentru că nu văd legătura dintre ce și cum scrii și instituția la care lucrezi, dar asta-i altă treabă. Și  chiar n-o văd, tu scrii mai mult poezie, nu văd cum un vers ar atenta (ce nașpa sună!) la imaginea sau politica vreunei instituții. Dar… tu știi mai bine.

Io: Deci mediul în care trăiești îți dictează/influențează tonul pe care scrii?
Simona: Îmi dictează oarecum. Spre exemplu, nu pot aduce nici măcar un firicel de idee despre ceea ce se întâmplă în mediul în care lucrez. Deși tocmai aici întâlnesc oamenii și poveștile lor. Sunt povești fascinante, lecții de viață, sau sunt tristeți ce au săpat adânci cicatrici pe suflete. Sunt “plină” de lacrimile și zâmbetele lor, mă copleșesc zilnic, și îmi “fac” ziua. Scriu mult despre ceea ce îmi umple realitatea, dar de cele mai multe ori rămâne doar scrisul meu. Rămâne să îmi perfecționez oarecum stilul, și poate că în toată eliberarea această voi reuși să transmit din toată emoția, o emoție care să însenineze atât cât este posibil. Aham… parcă se face un pic de lumină. 🙂

”Si actori fiecare, aranjandu-ne corul, Cu morga sau zambet ne prefacem in parte Si jucam fiecare atat cat se poate Comedia vietii. Doar cortina socoate Adancimea trairii: cand plange actorul… .”

Io: Care este ”rolul” tău?
Simona: Cu toții suntem actori pe scena vieții. Jucăm marea “Comedie” a vieții. Ne ascundem uneori în complezente sociale. Trebuie să fim prietenoși, dar nu prieteni, cum spune englezul. Cortina este nivelul de la care putem să fim noi, noi cei care plângem adeseori, înfrânți de realități mizere, orbiți de “diplomații” ce sună a tinichea. Scena ne cere să fim viguroși, cu zâmbetul la purtător. Să acceptăm plini de încantare ceea ce realitatea ne servește la desert. Cortina ne permite să ne purtăm râsu-plansu, pe cadența pe care noi ne-o alegem. Rolul Cuvântului este să aducă sprijin, să aducă alinare, să îmbărbăteze, să arate că nu suntem singuri după Cortină. Că suntem mulți și că toți jucăm jocul acesta. Că putem să croim o bucățică de Scenă în care putem fi noi. Iar rolul celui ce scrie este să sculpteze Cuvântul în așa fel încât să transmită toate acestea. Nu știu cât îmi reușește mie personal. Ăăă… asta ar însemna să scriem toți numai de bine, despre floricele și cer senin? Iar după cortină să ne retragem la tăiat vene? Scuze… tu vezi viața ca pe o scenă de teatru și  oamenii- actori? Cortina este, probabil nevoia oamenilor de a-și ascunde… ce?  Din păcate, nu te pot contrazice, dar imaginea viață-scenă-cortină-rol aduc orice numai alinare nu (asta legat de rolul cuvântului- de a aduce alinare).

Asemenea uitării se duc zburând cocorii,
O zbatere de aripi atinge-un ultim gând.
Mi-e tulbure simţirea precum e valul mării
Şi-adorm plângând iubirea cu tâmpla pe pământ.

Îmi leg singurătatea de frunzele căzute,
De vântul care trece prin inimi răscolind,
De un mormânt pe care cad lacrimile multe
Şi-n toamnă cu tristeţea rămân trăind, plângând… .”

Simona: Fac abstracție că se leagă de o moarte fizică. Și de o Toamnă în care am devenit Bacoviană. Uneori memoriile se așează tăcute pe Toamnele noastre și ne răscolesc. Și ne cheamă să ne privim în singurătățile ceasurilor. Singurătatea aceea care este vitală pentru priveghi. Priveghi care trebuie consumat în interiorul nostru, ca lucrurile să se așeze. Avem nevoie de Toamnă, cea care aduce singurătatea și pustiirea, avem nevoie de Iarnă ca totul să fie în liniște ca într-un priveghi divin, pentru ca mai apoi să renască totul cu o primăvară. A fost nevoie de plânsul trăit ca mai apoi sufletul să își găsească liniștea și să trăiască pe mai departe. Fix acilea mi-a venit să-mi dau doo palme. Io mor de cald, tu-mi zici de toamnă, iarnă și primăvară. E și un priveghi acolo, dar pot suporta, mai ales dacă-i divin. Zici că toamna aduce pus… neah, aduce gutui, must, cules de porumb și răcoare! Vreau toamnă! Mama lui de Cuvânt! Nu trebuia el să aducă sprijin? Și memoriile… Doamne fere’, fix pe toamnă s-au găsit să se așeze? Măi frați poeți, care vă mai treziți cu invitații la interviuri în plină vară, fiți buni și mă refuzați.  Fata asta tocmai mi-a jumulit zenul, aveam  o grămadă de planuri pentru toamnă, ce fac cu ele? Dragă Bacovia, te iubeam, acum te urăsc, cu toamna ta aia urâtă cu tot!

Io: Cum primesc cititorii versurile tale?
Simona: Nu știu în ce măsură sunt citite pe blog. Am avut doar comentarii pozitive. ( deocamdată 😉 ) În viața reală am avut și remarci comice. Un domn în vârstă spunea că doarme cu poezia mea sub pernă, ca astfel să aibă și el parte de sclipirea din val. Cineva mi-a mărturisit ca s-a regăsit în poeziile mele și că le citește cu lacrimi în ochi. Mă bucur dacă ating sufletul măcar unui cititor. No comment. 

”Behind of smiling flowers, behind of lights of stars
I saw on other worldliness the bridge up to my peace.
I’m still behind of shadows and write in other books
A long poem to Life while dancing with my tears.”

Io: Cum ar suna în românește?
Simona: Că mă ascund în spatele Cortinei ca să nu se vadă plânsul. Că scriu în Cartea vieții Cuvântul, ca un pod către pacea sufletului. O pace ce ne-o dorim cu toții, o pace cu noi înșine. Iar cortină? Uite… am citit de vreo… multe ori. Și-am apelat la un prieten pentru o traducere, ca să fiu sigură că nu bat eu câmpii. Cu aproximația de rigoare, ar suna cam așa: 

”În spatele florilor zambitoare și-al luminilor stelelor

Am vazut în alta lume puntea pacii mele.

Încă-s în spatele umbrelor și scriu în alte carti 

Lungul poem al vietii în timp ce dansez cu/ printre lacrimi.”

Dacă vă întrebați cumva de ce am întrebat-o cum ar suna românește… habar n-am. De ce am tradus-o? Păi… din cauza acelui ”other books”. Draga mea Simona! Scrii în ce Carte vrei tu, dar… scrisul în cărțile altora nu-i același lucru cu scrisul în Cartea ta, în Cartea Vieții tale. Și de-aici poți să înțelegi ce vrei, scuza mea e căldura 🙂 Apropos, n-o să te întreb când și dacă, dar mi-ar place să țin în mână o carte cu versuri de-ale tale.

 

Io: ”Cortină” . De ce anume te ascunzi? De cine?
Simona: Cortina aceea de care vorbeam mai devreme. Acolo unde actorul poate plânge. Acolo unde scrisul poate lăcrima și unde își caută pacea. Deși rămâne încă închistat o parte bună. În alte cărți. Rămâne să se maturizeze. Și eu cu el. Aham! Așa mai venim de-acasă. Ai zis ”alte cărți”! Rămâne să mai stabilim și cine-i actorul, dar nu în interviul ăsta. În ăsta lăsăm impresia că ești tu, deși nu ești. Bine?

Io: Totuși, ai spus ceva la un moment dat de cenzură. ”Cortina” e ceva ce doar cauți?
Simona: Este și cu cenzură. Tocmai de aceea ce scriu liber rămâne deocamdată “în alte cărți”. Sunt pasaje pe care le-aș reconsidera în ziua următoare. Îmi este cu mult mai ușor să mă exprim prin poezie. Îmi lasă deschisă o portiță în care pot jongla cu ideile, le pot îmbrăca cuviincios, sau le pot dezbrăca de nuanțe. Și le pot urca frumos pe Scenă. Pe bucățica aceea de Scenă în care îmi doresc să aduc gândurile bune. Cortina ascunde lacrimile facerii, așa cum ascunde lacrimile artistului. No comment. Și nici de cortină nu mai aduc vorba. Hai la blog!

Io: Scrii poezie în două limbi. Cum împaci cititorii care nu le cunosc pe amândouă? Care este ponderea de cititori pentru fiecare limbă, ai idee? Statisticile te ajută să-ți dai seama?
Simona: Dacă privesc statisticile, poezia românească are mai mult succes. Dar am fost încurajată de asemenea să scriu și în engleză. Mai ales că aceasta este o adevărată provocare pentru mine. Am început să învăț engleza pe cont propriu în urmă cu 5 ani și ceva. Am privit prima carte de engleză ca pe o curiozitate, și m-am “înhămat” la drum. Nu aveam la vremea aceea internet iar de plătit cursuri sau profesori nici nu se punea vorba. Am bâjbâit o vreme, apoi am plecat la Belfast unde am îmbunătățit oarecum problema. Între timp am “prins” internetul cu tot cabalacul și mi-a fost mai ușor. Prima poezie pe care am scris-o în engleză a fost primită bine pe blog, iar asta m-a încurajat să continui. Cu impacatul este mai greu, pentru că deocamdată nu fac traduceri pe text. 

Io: Cum se împacă poezia cu matematica? Sau e logică? Mă refer la postările tale Math Puzzle.
Simona: Se împacă grozav, cel puțin în mintea mea. Singura greutate este că nu am abilitatea să explic clar conexiunile. Ideea cu matematica pe blog mi-a fost insuflată de un puști pe care-l meditam. Îi plăcea enorm să poposim pe jocurile acestea logice, și aflând că am un blog, m-a rugat să le trec și aici, astfel el și amicii lui să poată discuta pe ele. Zis și făcut. Apoi am vrut să fac stop joc pentru că mi-am zis că prea transformasem blogul într-un carusel de idei. Era deja poezie românească amestecată cu cea în engleză. Dar tot după statistici și comentarii am observat că lumea poposește cu drag pe aceste jocuri. Și asta m-a determinat să continui. Recunosc că blogul este cu totul neobișnuit, dar deocamdată rămân în “grila” aceasta. Poate voi separa pe viitor postările dar rămâne de văzut când. Iar matematica rămâne una dintre pasiunile esențiale, așa că deocamdată jucăm puzzle. Jucați 🙂

Io: Indică-ne un articol despre care crezi că te defineşte ca blogger
Simona: Nu știu, nu îmi dau seama cam ce m-ar reprezenta ca și blogger. Încă nu sunt mulțumită pe deplin cu stilul în care scriu, de aceea spuneam că ne maturizam împreună.
Dar pentru că m-a întristat realitatea bătrânilor rămași să își petreacă ultimele zile departe de familii, departe de căminul pe care l-au construit, mă întorc deseori cu gândurile către Dragoste, flori și ciocolată.

Io: Cum vezi blogosfera românească? Ești integrată în ea? Ai prieteni bloggeri?
Simona: Citesc mulți blogeri și am găsit multe scriituri deosebite. Apoi m-am bucurat să-i găsesc și pe Facebook. Nu cunosc nici un blogger în viața reală. Toate conexiunile le-am făcut doar în mediul online. Dar mă bucur mult că i-am găsit. Îmi aduc zâmbet, lumină și culoare. Nu știu cam ce s-ar înțelege prin integrarea în blogosferă. Nu am participat la nici o competiție, nu am scris nimic la cerere, iar așa cum spuneam la început sunt doar un om care scrie pe blog. În schimb citesc blogurile cât de mult pot, în limita timpului. Cred că faci bine ce faci, scrisul la cerere și participarea la concursuri e opțională și… neesențială pentru un blogger.

Io: Apropos de “scriituri deosebite”: două exemple de bloggeri/ bloguri pe care îi/le citești?
Simona: Am mulți blogeri pe care-i citesc pe nerăsuflate. Sunt mulți și nu pot face un clasament. Sunt Cuvinte sculptate atât de delicat încât răscolesc. Sunt Cuvinte care alină și vindecă răni sufletești. Sau sunt glume scrise cu atâta măiestrie, încât râsul țâșnește ca lava unui vulcan. Și sunt mulți oameni deosebiți în spatele acestor Cuvinte. Toți îmi sunt dragi. Aș fi putut să insist, probabil cedai și-mi dădeai un nume-două dar… bine și fără 🙂

Io: Dacă n-ai avea blog, ți-ai face unul azi?
Simona: Cu siguranță. O căsuță pentru toate rândurile adunate. Și pentru faptul că se pot învață atât de multe. Se pare că ne-am mutat din ce în ce mai adânc în online, că toate tehnologiile moderne ne aduc ideile și gândurile mai aproape. Că ne putem găsi doar la un click distanță. True, doar la un click.

Io: De ce ai acceptat interviul?
Simona: Nu se putea să te refuz. Nu mă consider un blogger de meserie, dar mă bucură ideea că m-ai inclus printre rândurile blogerilor intervievați. Și apoi este primul meu interviu “de blogger”. Prea vorbisem în ultima vreme doar despre contraste, umbre, kilovolți și miliamperi, despre nursing și alte bazaconii. Mulțumesc că m-ai provocat la o discuție despre blogareala. Cu plăcere! 🙂

Io: O întrebare pe care o așteptai și nu am pus-o? Pune-o și dă-ne și răspunsul la ea.
Simona: Nu am nici o întrebare. Cum spuneam, este prima mea experiență de acest gen, și nu mi-am format încă un cadru. 

 interviu cu Simona Creem (Prilogan)

Dragilor… acesta a fost un interviu cu Simona Creem (Prilogan). Mai puțin despre blogger, mai mult despre om. Nu mi-am dat seama când i-am separat dar, conștient sau nu, am făcut-o. Dacă aveți senzația că am deraiat de la tiparul pe care mergeam în interviuri, nu vă înșelați deloc. Dacă n-ați băgat de seamă, nu-i bai, aveți timp, mai urmează și altele. În ce privește interviul acesta, nu-mi rămâne decât să sper că am reușit să scot la iveală o părticică din omul care se ascunde în spatele acelei ”cortine”, să-i mulțumesc Simonei pentru răspunsuri, să-i urez succes în tot ce face, iar vouă, celor ce ați cheltuit și azi minute bune din viața voastră citind (și) acest interviu, să vă mulțumesc pentru vizită. Sunteți bineveniți oricând veți dori să-mi treceți pragul. Mulțumesc!