Luna asta e ceva în aer. Oamenii se împerechează. Nu toți. Unii se înmulțesc, alții fac din doi unu’. Nu mai departe de ieri, am aflat de-o cununie civilă şi o nuntă. Azi, de un fost botez ş-un viitor botez. Colac peste pupăză, tot azi, altă nuntă.

La ultima veste ( nunta) am avut o reacție cel puțin ciudată. După ce-am urat frumos “casă de piatră” m-am trezit întrebând: “Sigur nu te grăbeşti?” Wtf, unde mi-o fi fost mintea? Şi de ce dracu’ mă interesa pe mine dacă se grăbeşte sau nu? Mno, acu’ nu mai pot s-o dreg dar… pe bune, ce v-a apucat pe toți? De unde nevoia asta subită de împerechere? Ce-are singurătatea?

La femei e explicabilă treaba. Singurătatea le face vulnerabile, ciufute, morocănoase (Doamne-fere, am zis eu asta???) Au nevoie de un umăr pe care să se sprijine şi un cap în care să arunce cu oalele când le apucă dracii. Au nevoie să audă constant şi de la acelaşi individ “eşti frumoasă”, ” ce mâncare bună faci” şi  “sper că nu vine mă-ta iar în vizită”. Aşa-s făcute ele, oricât de multă şcoală ar avea tot ca bunicile lor gândesc.

Dar la bărbați cum e? Îmi dați voie să mă aventurez în presupuneri?

Uite, luăm unul de… 29 de ani. Urâțel, prostuț, sărac şi sătul de mâna proprie. De pe la 23 de ani, se tot smiorcăie că fetele-s cam curve, cam proaste, cam urâte, cam umblă dupã bani.  El îşi doreşte una ” de casă”, care să nu-i iasă din cuvânt şi, dacă se poate, să-i facă şi câte-un sex oral zilnic. În timp ce se smiorcăie că n-o găseşte pe tută, pe lângã el trec zeci de fete frumoase, deştepte şi neinteresate de împerecherea cu dânsul (în acest punct al articolului primesc cel puțin două block-uri) Şi te trezeşti de-odată cu vestea că s-a însurat! Cu cine? Una la fel ca el, binențeles, disperată că toți bărbații vor doar să fută, în afară de ăsta, care-a cerut-o de nevastă. Ş-o pun instantaneu de-o nuntă!

Hai să schimbăm exemplul: lăsăm omu’ la 29 de ani, da’ îl facem frumos, deştept şi… făr’ de lucru manual (inteligența nu-l lasă să-şi facă frecție singur). Fetele, în cazul lui, sunt majoritatea cam proaste, de proveniență incertă, de seriozitate ambiguă, cam interesate de bani. Şi el vrea una dreaptă ( nu lată, nu lungă) cu care să-şi întemeieze o familie tradiționalã: casă masă, pom, copil. Se-nvârte omul în stânga-dreapta, şi… după ceva învârteli şi măsurători temeinice, alege. Zbam! S-a pus de-o nuntă. Împerechere adică. Gândită, răs-gândită, analizată temeinic din toate unghiurile şi pozițiile posibile. Nu nunta, ci căsnicia.

Toate bune şi frumoase! Dar… unde dracu’ se duse dragostea? Aia cu fluturi, cu uragane? Ce i-ați lăsat lui Cupidon? Sincer, nu v-ar fi stricat o labă-douã, că până la urmă nu vă ştia nici dracu’. Acu’ că vă însurați… tot acolo ajungeți. Rahaturile alea gen “căsnicia trebuie să aibă la bază înțelegere”,  ” prietenia este mai trainică decât iubirea”, să i le spuneți lu’ Mutu’. Când stingi lumina şi te pregăteşti să i-o tragi, înțelegerea şi prietenia vor valora fix cât o ceapă degerată. Cât o labă. Şi-ntr-un an ai amantă. Că n-o iubeşti pe nevastă-ta. Că ciorba caldă şi discuțiile despre literatura universală au început să-ți provoace cârcei. Că (fiindcă) ai nevoie să te simți iubit.

Casă de piatră! Sau împerechere sprâncenată!