Numărul 40: interviu, bloggeriță, blog, blogging, întrebări și răspunsuri. Cum este, de ce scrie, pentru ce și cine o face. Un interviu cu Camelia Covaci. O știți, n-o știți, haideți s-o  (re)cunoașteți.

Iată interviul:

Io: Cine este Camelia Covaci?
Camelia: Hello în primul rând. Camelia Covaci este om, în primul rând. Sau, cel puţin, aşa-i place să se considere. :-)) Copil adeseori, prin comportament, gesturi, adult – că na, asta este, ne obligă circumstanţele – şi… ce-aş mai putea adăuga? Mă surprind şi eu pe mine, adeseori. Mă descopăr, mă reinventez şi atunci îmi vine să exclam: “Wow, asta-i Camelia Covaci?!”, în vreme ce subsemnata tace chitic, pe undeva. Cred că niciodată nu putem şti cine suntem cu adevărat. Viaţa este suprinzătoare, asemenea şi noi. Asta-i Camelia Covaci. Puţin încâlcită în gândire 🙂 Bun, avem două prime rânduri. Iar în al treilea prim rând?  Surprinsă, exclamatoare și subsemnată? Descâlcește-te că avem treabă! 

Io: Ești blogger? De ce crezi că ești (sau nu)?
Camelia: Acuma ar fi culmea să o dau la întors şi să spun că nu-s (altfel cum mi-aş justifica prezenţa la acest interviu!?). Grea întrebare, să ştii. Pe cât de simplă, pe atât de… Cum să-ţi spun io ţie?! Cu toată modestia care mă caracterizează. Nu mă consider un real blogger, lumea nu mă cunoaşte (încă), mă trag zilnic de şireturi cu prietenaşul bloggerilor aka traficul (a se înţelege vizitatori, nu altceva, da?), nu-s nici fake blogger (ca s-o luăm pe cealaltă parte). Pur şi simplu mă consider o persoană care scrie după cum simte şi care încearcă s-o facă cât mai bine pe zi ce trece. Îmi place să mă compar cu bloggeri, adeseori, cu aceia care au succes şi a căror scriitură atrage, care au ani în spate, care se pot mândri cu tot soiul de colaborări, înţelegi tu. Blogger sună pompos, din punctul meu de vedere. Asta-i terminologia, însă. O adoptăm. Eu mai am până ajung un Blogger (cu b mare). Sunt un blogger bobocel deocamdată (ca o paranteză, eu n-aş numi blogger, în mod autentic, orice persoană care-şi deschide un blog, e simplu. Dar nu mai dezvolt acum).  Eh, nu-i obligatoriu să recunoști că ești blogger, puteai să zici că erai în trecere și te-am luat la întrebări. Nu ești real blogger, nu ești fake blogger, n-ai b mare… bobocel??? Doamne-ajută!  Auzi, b mare n-ai tu, da’ paranteze… slavă Domnului! Îmi place că îmi explici ce vrei să zici, că io mi-s mai tare de cap … . 

Io: Unde scrii, bobocel?
Camelia: Pe stilul meu scriu, deasupra pe el. Am eu aici pe netul ăsta un locşor unde-s eu cu jucăriile mele, tot bibilesc lucrurile. Modific, adaug, schimb teme, mood-uri. Niciodată nu-i mulţumit bobocelul de ce face. Câteodată îi vine să-şi ia jucăriile să le trântească de-un pământ. Pe urmă îi trece. Nu e normal, fie şi doar la 1 an, ca un bobocel să fie atât de ofticos. Păi da, ofticos. Pe lume, pe nedreptăţi şi, uneori, pe propriile şovăiri. Câte şovăiri. Mi-s rac, poate de aia. Bobocel de rac (apropo, există oare aşa ceva?!)  Bobocel ofticos! Și violent cu jucăriile. Și nemulțumit. Și șovăitor. Puteam să ghicesc că ești rac :)))

Io: Bobocel de rac? Ăsta-i blogul? Racii n-au boboci 🙂 Se nasc din scoici. Ce blog ai? Cu link și intonație!
Camelia: Mi-am dat seama pe urmă c-am omis esenţialul. Doamne! Se numeşte mypurestyle.ro. Bine, puneţi voi înainte trei de w şi mă găsiţi.  Unde-i punem, în primul rând?  Te-am găsit 🙂

Io: De când îl ai? E primul?Ultimul?
Camelia: Pe ăsta cu stilul, blogul, îl am din mai 2016. De fapt, povestea este mai amplă de atât. Mi-am deschis blog, pe subdomeniu, în ianuarie, 14, 2016. Acela se numea www.laviedelavy.wordpress.com. Iar, prin mai, deci relativ repede, am trecut pe domeniu. Am transferat tot conţinutul pe ceea ce se numeşte azi My Pure Style. Şi da, chiar îl pot numi primul. Ultimul sper să nu fie. Primul… la vie unde? Whatever. Și nu, ăla cu vie fu primu’, da’ tu numește pe care vrei, că-s ale tale, și via și stilu’.

Io: Cum ți-a venit ideea să-ți faci blog? Și de ce
Camelia: Nu mai reţin. Dacă mă întrebai acum 2 ani: “Nu-ţi deschizi un blog?!”, aş fi răspuns că mai repede sar cu paraşuta, decât să am blog. Eu, blog?! Păi de ce. Şi într-o zi uite că..aşa-mi veni să-mi deschid blog. Probabil că ceea ce m-a împins la asta a fost aprecierea unuia şi a altuia în legătură cu modul meu de a scrie. Mai participam la unele competiţii care aveau în prim plan redactarea de tot felul de chestii creative sau originale, bla-bla-uri de astea. Mai şi câştigam, recunosc. În final, am zis, hai să încerc să fac asta într-un anume cadru. În ceea ce numim azi blog. Şi atâta mi-a trebuit. Că ulterior mi-am dat seama că a avea un blog nu e chiar atât de uşor, asta e altă poveşte şi altă teorie. Dar e fain. Eu şi blogul meu. Why not? Din ce-ai zis până acum, pot să trag o primă mini-concluzie: împarți chestiile cumva. Pe unele le așezi în primul rând, iar pe celelalte la ”alta, da’ nu zic care-unde”. Nu-i de rău, da’ nici de bine! Zi bre tot! Ceapa mă-sii de vorbe, s-au scumpit?

Io: Despre ce scrii? Poți scrie despre orice?
Camelia: Despre ce scriu? Despre ce-mi vine. E drept, nici nu-mi prea vine la comandă. Ci aşa, cam neregulat :-)) Nu-s genul care se aşază şi gata, poate să scrie chestii mirobolante, super deştepte, super haioase. Dacă e, e. Dacă nu, lăsăm pe altă dată. Am ales să nu fiu pe o nişă anume şi să las blogul ăsta să curgă de la sine. Chestii generale. Acuma nu can-can-uri şi lucruri scârboase. Despre orice câte un pic. Dacă mă stimulezi, îmi dau silinţa să scriu despre…orice sau aproape despre orice. Depinde acuma: de circumstanţă, stare, nevoie, mai multe. Bun, nu chiar orice dar orice dacă ești stimulată. Și depinde. E ceață sau mi s-au aburit mie ochelarii? M-ai lămurit. Aproape. Tu ți-ai dat silința da’ nah, io-s… curge blogu’??? De la sine?  Are sinele spart în primul rând?

Io: ”Aproape despre orice”. Despre ce n-ai scrie? Și din ce motive?
Camelia: Despre lucruri intime care mă privesc doar pe mine sau doar pe familia mea. Nu mi-aş putea spăla rufele în public! Că şi pe blog tot în public eşti. Nu aş scrie despre lucruri care-şi au locul doar la mine în suflet, despre simţiri pe care le-am avut în momente decisive din viaţă (cum ar fi moartea tatălui meu). Iar astea interioare nu pentru că ar avea ceva urât sau vinovat în ele, dar pentru că aspecte ce ţin de suflet, sentimente, temeri aproape că ţi-e imposibil să le transpui în cuvinte. Să le transpui exact, fidel. Şi aş simţi c-o fac superficial, departe de adevăr. Hm, sunt lucruri despre care chiar nu poţi scrie. Oricât talent ai avea, oricâtă inspiraţie. Nici măcar dacă asta ţi-ar garanta 10.000 de vizitatori pe zi. Io pot! :p Le trântesc și fug. Dar da, sunt aspecte care nu se pot traduce prin cuvinte. Cum ar fi sughițul. Just kidding, tu scrii ce vrei, că de-aia-i blogul tău 🙂

Io: Scrii advertoriale?
Camelia: Da, scriu advertoriale. Mă ajută să-mi exersez scrisul şi să descopăr…lucruri. Mă obligă la documentare şi nu e deloc rău. Atât?  Ok. Continuă să descoperi.

Io: O temă de advertorial pe care ai refuza-o? La ce nu vei face reclamă niciodată?
Camelia: Ce-ţi face amanta şi nu-ţi dă nevasta?(serios vorbesc) sau M-am hotărât să devin lesbiana! sau Avantajele unei relaţii libere. sau Menage à trois. De astea. Acuma a vorbit conservatoarea din mine :-)) (Poate vor sări acum băieţii. Să-i auzim zic) Nu sare niciunul că-i bat. Stați în banca voastră, nu vrea să scrie, nu scrie. Bine, voi, băieții nici n-ați citi așa ceva, sunt sigură. Right? Că știți voi mai bine ce vă face amanta, nu trebuie să aflați de la Camelia :)))

Io: Ce înseamnă advertorial? Nu ce zice dex-ul, ce zici tu!
Camelia: Advertorial…Păi, e publicitate toată ziua bună ziua. Trebuia să fiu mai precisă la întrebarea anterioară, ştiu. Advertorial e atunci când trebuie să aduci în prim-plan un produs/serviciu nu contează din care. Ideea e să fie scris cât mai manipulator. Ca să fie cât mai manipulator, trebuie să fie cât mai natural scris. Ca să fie cât mai natural scris,…(completaţi spaţiile punctate cu o variantă la propria alegere). Oricum, e concepţia mea despre ideea de advertorial. Păcat că nu tare se remarcă astfel de abordări. Mă omori cu parantezele astea. Până și Aricica s-a zbârlit! Lași pe alții să dea jumade răspuns la o întrebare adresată ție?  Propria alegere din ce? Din lanul cu grâu? 

Io: Acest articol unde ar trebui să-l încadrăm?
Camelia: Bună asta. L-aş încadra la o categorie de interes general. De ce de interes general?! Fiindcă ne priveşte sau ar trebui să ne privească pe toţi, într-o mai mică sau mai mare măsură. El este un advertorial, fiindcă aia îi e destinaţia, fiindcă are nişte linkuri care duc spre un site anume. Am vrut, însă, să transmit ceva mai mult: nişte informaţii care merită să fie cunoscute de cât mai mulţi. Că persoanele defavorizate au o lege care le priveşte şi care trebuie respectată. Şi uite aşa, pe măsură ce parcurgi articolul este posibil să reţii mai mult decât: “Compania x face şi drege. Alegeţi compania x!”. Bine, cam aia e ideea, dar depinde cum o spui şi ce mai spui pe lângă. Pentru mine, este mai mult decât un advertorial. Părerea mea, însă, prea puţin contează. Contează cu ce rămân cei care au ajuns acolo. Cu ideea unui advertorial pe faţă, prost conceput? Sincer-sincer? Aș fi preferat ca în acel articol să nu existe link-uri. Există însă. Nu-i taie articolului din valoare dar… Ar trebui să revii asupra temei, fără link-uri, doar tu și cititorii tăi 🙂

Io: Care a fost ultimul articol normal pe care l-ai scris ( care nu conține link-uri) ?
Camelia: Haha. E un articol legat tot de o…reclamă. Că tot vorbeam despre reclamă pe faţă sau pe…dos.  E un clip găsit acum câţiva ani pe net, pe youtube, care mi-a plăcut foarte tare. M-am gândit să-i dedic un scurt articol. Cum ar ca dintr-o reclamă să reţii altceva decât produsul în sine căruia i se face, practic, reclamă? Eu consider că e super. Oricum o vei urmări de mai multe ori, dacă tot îţi place. În final, te vei prinde care e produsul minune. E o artă şi asta în industria de marketing. Iar arta trebuie să fie frumoasă, nu tehnică. Nu suntem ingineri. Bun, deci… când nu faci reclamă, scrii despre reclame. Îmi place clipul ăla 🙂

Io: Concursurile. Participi? Câștigi? Ce? Unde?
Camelia: Dap. Şi normal. Păi concursurile mi-au schimbat o idee preconcepută, au setat în mentalitate.. Pe cuvântul meu. De ce zic asta?! Mă consideram o persoană ghinionistă în tot ce ţine de random-uri, jocuri, joculeţe, noroace şi altele. Până am început să câştig. Tragere la sorţi. Un weekend la Predeal, la un hotel de 5* (la ceva concurs organizat undeva pe netul ăsta mare, pe un site al unui post de ştiri parcă a fost). Asta se întâmpla acum câţiva ani. Au continuat să vină şi alte premii, unele prin random, altele prin jurizare. Mna, le plăcea oamenilor ce scriam. Cât despre alte premii, unul dintre cele mai mari a fost un sejur all-inclusive în Grecia. Am compus şi eu o poezie pentru Eximtur, făcuseră băieţii 20 de ani de existenţă şi…iete poznă! că le plăcu poezia. Câştigai sejurul. Noroc că n-am făcut un atac de cord când am aflat. Adrenalină la maxim, ce mai. Aşa că asta cu ghinionismul nu prea funcţionează. Perseverează, implică-te, bagă-te, caută. Caută norocul! Când te aştepţi mai puţin, sare ca un iepure. De unde şi vorba cu săritul iepurelui. :-)) Aviz celor care se consideră ghinionişti înnăscuţi.  Chhh, Predeal, Grecia… . Noroc? In blogging? O fi, dacă zici tu… .

Io: O platformă de concursuri preferată?
Camelia: Dacă te referi la concursuri speciale pentru bloggeri, o platformă ar fi BlogAwards. Până acum, cu ea m-am împăcat cel mai bine. Restul concursurilor se desfăşoară peste tot, multe pe reţelele de socializare. Dacă prind ceva interesant, partikip :-)). Ok, partikipă :))))

Io: Cum stai cu cititorii?
Camelia: Nu mă pot lăuda cu scoruri. Aici cam aşa e, fiecare ar împărtăşi altora cât de mari le au. Eu am crezut că faci blog, scrii pe acolo cât să nu te faci de minune şi cititorii curg gârlă. Vin încolonaţi, 2 câte 2, cu Google în frunte. Păi dacă vecina, care scrie într-o pseudo-română, are, cum să nu am şi eu?! (chiar mă strofoc pentru articole, le fac să fie bune, atractive samd). Da’ ghinion, fata mamii! Că nu aşa funcţionează. Pune-te şi tot fă “şer-şer-şer” în grupuri, învaţă SEO până ţi-a ieşi fum prin urechi, optimizează articolele alea până se ridică deasupra lor caimacul…şi scrie! scrie, zilnic! Scrie mult! De-a râsu’, plânsu’, ce mai. Am început să învăţ, da-i grea practica. Vizitatorii nu pică din cer. Din păcate. Şi nici bani n-am de gând să dau pentru nişte…cifre. Se poartă, nu?! 😉 Deci, învăţăm! #altaintrebare? :-)) Nu curg, nu vin încolonați și nu pică din cer? Pe bune? Ce nașpa ești! De ce-mi dai cu realitatea în cap? 

Io: Bani faci?
Camelia: Nici cu banii nu mă laud. Asta îi, ţi-am zis io că-s modestă. Nu fac nu ştiu ce. Dacă dă Domnul şi câştig pe la vreo competiţie, îi bine. Dacă nu, iar îi bine. Aş face dacă m-aş vinde ieftin, mult prea ieftin şi m-aş converti la sclavagism. Dar nu, în niciun caz. Dacă mai pică o ofertă, un bănuţ, e bine. Nu urmăresc, însă, în mod expres asta: făcutul de bani din blog. Poate că va veni vremea în care îţi voi da un răspuns ferm la această întrebare, un DA. Mi-aş dori. Sănătate şi timp să fie. Ăh? Nu urmărești în mod expres câștigul dar cauți concursurile cu lumânarea. La unele dintre ele scrii degeaba, necâștigând. Deci… ieftin sau gratis? Zic, nu dau cu parul. Ori advertorialele se plătesc prost și din cauza participării masive a bloggerilor la concursuri. Cerc vicios?

Io: Cum îți promovezi articolele?
Camelia: Share pe reţelele de socializare, în special pe facebook. Dar trebuie să îmi iau avânt şi cu Instagramul. Eu abia de curând am aflat de rolul grupurilor în promovarea articolelor. Dă lumea share-uri în grupuri la greu. Mie de ce nu mi-a zis nimeni când mi-am făcut blogul?! Asta este. 🙂 Îmi trebuie timp şi să le tot share-uiesc. Nu-i destul că le scriu?! Mai trebuie să le şi împrăştii prin virtual? Se pare că da. Las’ că găsesc eu o carte cu tehnici de promovare articole şi…apoi să vezi.  :)))  După ce te las să te chinui oleacă cu șeruitu’ pe fb, îți zic că-i cam degeaba.

Io: Ești integrată în blogosferă? Cum o vezi?
Camelia: Da, prin grupuri cu şi pentru bloggeri. Grupuri de bloggerite, bloggeri. Pe unii îi ştiam încă de dinainte de a-mi face propriul blog. Sinceră să fiu, instinctele primare primează. Vrem să fim darnici, să-i ajutăm pe ceilalţi, dar…parcă atunci când vezi ciolanul nu ştii cum să alergi mai repede să-l prinzi. Să-l reţii doar pentru tine. Oamenii-s diferiţi. Văd bloggeri cu o generozitate, chiar dacă aparentă, care pur şi simplu te sperie cu bunătatea lor, văd bloggeri care nu se sfiesc să spună pe faţă cum stă treaba, dar văd şi bloggeri care tac indiferent de ce se întâmplă negativ în jurul lor. E ca-n viaţă şi ca-n realitate şi-n blogosfera asta. În goana după câştiguri şi recunoaştere, uneori uităm că nu suntem doar bloggeri, roboţi, ci…oameni. Pentru oameni scriem, ei ne citesc, nu roboţii. Atitudinea contează! 😉 În rest, numai de bine. (P.S.: aprecieri pentru cei care scriu numai de dragul de a scrie, poveşti, versuri, nu contează ce, indiferent de câştiguri sau de recunoaşteri). Păi de-aia-s primare, ca să primeze. Primele. Vezi bine. Ai prins esența 🙂

Io: Pe cine citești, dintre bloggeri?
Camelia: Citesc de la fiecare, depinde unde mă duce câte un click. Însă, în prima şi singura mea experienţă Super Blog (Spring 2016), am descoperit blogul lui Eugen. Enervant blogger. Lua majoritatea premiilor. I-am citit un articol, apoi încă unul. Scrie bine tipul. Scrie amuzant. Îmi plac persoanele care au fluenţă în idei şi asezonează totul cu umor. Asta era atunci, Super Blog. Acum, am alt repertoriu: Cristina Dragomir –Caietul Cristinei, Adriana Tîrnoveanu -Însiră-te mărgăriare şi Miruna Ioani (Si blondele gândesc). Mi-a plăcut mult Diana cu Vanilie (RIP!). Si ar mai fi câţiva. Îmi place repertoriul tău. Il ”ascult” și eu pe alocuri 🙂

Io: Ai legat prietenii reale cu bloggeri pe care i-ai cunoscut în online?
Camelia: Reale nu. Îmi doresc să cunosc, să ştii. Aş avea pe listă o Moldova, un Bucureşti. Din păcate, situarea geografică şi implicit #orasulundenuseintamplanimic (Baia Mare) prea puţin mă ajută. Mai repede ajung la Lună decât în Bucureşti. Glumesc. Ideea e că e dificil. Distanţa mare, vremuri grele. Dacă ar fi nişte ocazii, ar fi altceva. Cred 😀 Vin ele și ocaziile 🙂

Io: Crezi chestia cu ”formatorii de opinie”?
Camelia: Cred în chestia asta, în sensul că da, funcţionează. Depinde pe cine alegi să crezi, în ce fel de astfel de formatori de opinie. Dacă nu se potrivesc felului tău de a fi, stilului tău şi preocupărilor tale, tot degeaba. Sincer, sunt persoane influente pe bucata lor. Au mulţi urmăritori în spate, mulţi care îi împânzesc cu întrebări, comentarii, unele rele, altele bune. Ideea e că sunt urmăriţi, au audienţă. Asta-i tot ce contează. Formarea vine de la sine, chiar fără să fie un scop în sine. Unii au atâta succes că ajung un real brand. Nu comentez că nu prea am ce.

Io: Dacă ai fi, deveni, formator de-ăla, cum ți-ai folosi influența asupra cititorilor? Spre ce le-ai îndrepta atenția?
Camelia: Se pune întrebarea: formator de opinie pe ce temă? Fac destule chestii în viaţă, dar dacă e să spăl creiere, atunci nu mai merge. Cel mai uşor (vorba vine uşor) mi-ar fi să-i conving pe unii, alţii, cu privire la produse pe care le-am încercat şi dau rezultate. Să îţi dau un exemplu, stupid de altfel. Uite, tinerele din ziua de azi, veşnic obsedate de a fi slabe. Normal, ar trebui să le dau ce vor. Informaţii asupra unei creme, diete care dă rezultate. Că la mine a dat. M-aş strădui eu să dea, chiar dacă n-ar fi chiar aşa. Că degeaba aş începe eu cu “Fetelor, nu e ok să vă mâncaţi sănătatea, nu dă bine să fiţi sclepţomane că bla, bla…Uitaţi, efecte pe termen lung, la bătrâneţe vă cad toate… “.Crezi că aş convinge pe cineva? Pe fătuţe, în speţă. Normal că nu. C-ar zbura hop pe blogul Biancăi Drăguşanu (un alt exemplu stupid). Faza e că trebuie putere de convingere, aşa că. Ori eşti sincer, ori eşti fake. Mie nu-mi iese să fiu fake şi convingătoare. Mi-e groază să încerc să schimb mentalităţi, să fiu emfatică, să manipulez, să fiu teatrală. Îmi place să fiu naturală, sinceră. Iar dacă prin naturaleţe, prin absurd, aş ajunge formator de opinie, fără voia mea, ar fi perfect.
Şi ca formator de opinie trebuie să ştii cui te adresezi, să vizezi o anume categorie. Şi da, să te concentrezi să manipulezi cât mai bine. Chiar dacă nu sună deloc bine cuvântul manipulare…Ce contează?! Nouă ce ne pasă, lumea să ne cadă-n plasă. Nu , nu sună deloc bine cuvântul. Dar de ce te-ai gândit la manipulare și spălat de creiere?  Nu crezi că poți schimba mentalități prin sinceritate? Eu ți-aș propune să încerci. Alege o cauză bună, luptă pentru ea și vei atrage oameni buni, receptivi la naturalețe. Zic. 

Io: Crezi că bloggerii ar trebui să se implice în acțiuni umanitare, să militeze pentru diverse cauze? Tu ai face-o?
Camelia: Sunt proastă de miloasă în realitate, dar legat de contextul blog nu mi-am pus vreodată întrebarea dacă m-aş implica realmente în astfel de acţiuni. Ce-i drept, nici nu am avut până acum ocazia. Cred că da, însă, bloggeri (şi mai ales cei strong, aceşti formatori de opinie) ar putea face câte un amar de bine. Cred că ar avea ecou. Cred, nu bag mâna-n foc. Eu, de când sunt mamă, am devenit foarte sensibilă la orice înseamnă copil, sănătatea unui copil, traiul unui copil. Sunt adorabili bursuceii ăştia de copii. De fapt, ce, nu există cuvinte pentru a-i descrie. Iubesc animalele, mă doare să văd necuvântătoare chinuite, torturate, murind de foame, de frig. Să nu mai vorbim de oameni condamnati la moarte de anumite boli păcătoase. Exemplele ar putea continua. Deci, da, aş avea o predispoziţie să mă implic în acţiuni … de suflet. Sper să şi existe un first time. Şi sper, de pe acum, să fie cu rezultate pozitive. Păi… tot de pe acum, îți urez succes! 🙂

Io: Ce înseamnă scrisul pentru tine?
Camelia: Un fel de revelaţie. Dau tot ce e mai bun din mine atunci când scriu, vreau ca rezultatul să fie unul desăvârşit. Sufăr de scrupulozitate. Şi de fiecare dată termin prin a afla câte ceva despre mine. Scrisul mă ajută să-mi urmăresc potenţialul, să-l provoc. Vreau să văd cât pot duce, până unde pot ajunge. Nu vreau să-mi cunosc limitele, vreau doar să le testez. Uneori, inclusiv eu rămân surprinsă de ideile mele. Asta înseamnă să mai descoperi ceva interesant la propria persoană. E trist să te plafonezi. Tu știi mai bine, așa că… no comment

Io: Cum te vezi peste ani? Tot cu blog?
Camelia: Peste ani mă văd cu un copil mai mare (of course), frumos (să semene cu mama, of course) şi deştept (mai deştept ca mama). Probabil, există şanse, că mă voi reorienta spre un blog cu o nişă particulară (gen mişcare şi stil sănătos de viaţă, antrenamente fizice). Probabil îmi voi deschide un blog care va purta numele meu (că e la modă). E prematur să mă gândesc acum la asta. Dar îmi doresc să evoluez cu blogul, nu cred c-o fac atât de prost :-)) (cel puţin, sper că nu). Vom vedea peste ani. Of course! Și nu, n-o faci prost deloc, dimpotrivă. Singura chestie care mă enervează e că te-ai axat pe advertoriale. Ai un stil frumos, ești coerentă, scrie naibii mai mult și mai des doar pentru cititor. Scapă mai multe  articole fără albastru și roșu în ele, doar de dragul omului care-ți trece pragul blogului.  Cîștigul îți va fi pe măsura străduinței și merită efortul, crede-mă! 

Io: Ce părere ai despre bloggerii cu … derapaje gramaticale?
Camelia: Măi, eu prind putere când văd din aceştia. Este vorba aia: “Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj.” Noah, cam aşa şi eu. În spirit de glumă. Vorba aia, măcar de-ar fi doar…derapaje gramaticale. Dar la unii sunt si de….sens. Ăia au făcut accident şi…habar nu au. Ce să zic. Admir (cu ghilimelele de rigoare) un singur lucru la astfel de..bloggeri: încrederea în propria persoană, perseverenţa. Ei nu se lasă şi…basta. Şi ce că nu-s toţi iii acolo?! Şi ce că unul, altul, îi ia peste picior?! Da’ ce, da’ “miau” nu există? Tot omu’ greşeşte. Şi ei o dau înainte! Na, atâta statornicie mai rar. Io mă complexez pentru orice purice de treabă, alţii nicio grijă. Mare lucru să nu-ţi pese, să ştii. Trăieşti până la 90 de ani. 🙂 Tac chitic că… am și io ceva alunecări de teren.

Io: O întrebare care lipsește, deși o așteptai? Pune-o și răspunde
Camelia: Ce stări, sentimente, senzaţii te-au încercat la gândul acestui interviu? Adevărul este că eu am fost surprinsă din start când m-ai abordat şi am citit acolo cuvântul interviu. Păi cum aşa? Păi eu nu-s celebritate de blogger…(cam asta gândeam eu). Şi înainte de interviu să mă vezi ce emoţii aveam, încercam să-mi imaginez ce întrebări vor fi, ce voi răspunde. Doamne, să nu fie şansa de a mă face de rahat! D’astea! E bine şi cu emoţiile astea. Există o parte bună: eşti viu. Şi înseamnă că ceea ce ţi se întâmplă sau urmează să ţi se întâmple contează. Ey uite, pentru mine a contat mai mult decât crezi. Mulţumesc, Comentator Amator. Wellll, ai ajuns la capăt și nu te-ai făcut de rahat :))) Îți spun un secret? Erai vie și înainte 🙂 Și alt secret? Nu caut celebrități. Cu multă plăcere, Camelia!

Io: Deci… mai pe înțelesul meu, ai acceptat interviul… de ce? (un singur cuvânt!)
Camelia: #alta intrebare
Io: :))))
Camelia: Autosurprindere

Interviu cu Camelia Covaci

Acesta a fost un interviu cu Camelia Covaci. La cum scrie, nu va fi ultimul ei interviu. Nu știu cât de bine am reușit, prin întrebările mele, să v-o ”dezvălui”. Dacă vreți s-o cunoașteți, să vedeți cum și ce scrie, aveți la dispoziție linkurile, intrați pe ele și lămuriți-vă singuri. Mie îmi rămâne doar să-i mulțumesc pentru timpul pe care l-a petrecut cu mine și pentru răspunsuri și să-i urez succes în tot ce face. Și vouă, celor care ați citit acest interviu, vă mulțumesc. Și pentru citit, și pentru vizită. Sunteți bineveniți oricând!  🙂