Egoism

Ploaia bate geam și tu dormi. Pot să-ți ghicesc, în întuneric, forma corpului. Respirația îți trădează prezența. Întind mâna să-ți ating conturul. Simt nevoia să știu că încă-ți mai bate inima. Nevoia să știu că încă mai ești dincolo de ceea ce te acoperă, că nu ai rămas doar în închipuirile mele.

Mă simți și te simt. Te arcuiești și respirația ți se modifică.  Îți simt acele înainte de-a te atinge cu adevărat, prin moliciunea învelișului sub care te ascunzi. Le simt în palmă, dar îmi înțeapă inima. Îmi străpung speranțele de-a te simți vreodată odihnindu-ți capul pe umărul meu, de a mi te cuibări la piept, de-a te lăsa mângâiat pe tâmple.

Îmi retrag mâna încet și-ți privesc forma. Te ghicesc relaxându-te, îți reiei respirația calmă. Nu te-ai trezit nicio clipă să-mi vezi nesomnul, nu te-ai dezvelit să-mi simți zbuciumul, nu mi-ai mirosit frica. Frica de a te pierde. Frica că nu-ți voi mai zări poate, într-o noapte, forma corpului în patul care-mi cară fricile. Tu dormi, respiri. Poate visezi, poate că nu. Aș vrea să nu visezi, nici visuri să n-ai. Dacă le-ai avea… partea ta de pat ar rămâne goală. Iar eu aș privi întunericul. Și aș auzi doar sunetul goliciunii patului.

Nu, te vreau așa, cu respirația ta calmă. Cu somnul tău nepăsător. Cu toate vorbele nespuse. Cu prezența aproape imperceptibilă. Cu țepii tăi ascunși sub învelișul pe care nu ți l-ai ales. Eu te-am vrut așa. M-am privit în oglindă și te-am văzut pe tine. Ți-am văzut înfățișarea, mi-am văzut interiorul. Ți-am simțit acele ca pe-a amintire ce nu se dă uitării, deși doare. Și te-am vrut. Da, egoism. Te-am vrut și te am, chiar dacă pe tine nu te-a întrebat nimeni.

Rămâi, înțeapă-mi nopțile și strânge-te stingher când te-ating. Rămâi, adu-mi aminte cum sunt. Rămâi, nu mă lăsa să uit. Te voi iubi, în felul meu, chiar dacă tu nu vrei. Așa cum ești. Așa cum sunt.