Raluca Bădița este blogger. Are blog, scrie de 4 ani.  Cum scrie, de ce scrie, despre ce scrie, ne spune chiar ea în interviul de mai jos. Tot ea ne mai spune (și) despre blogging și blogosferă, despre copii, viață, plus… altele. O știți, n-o știți, citiți și (re)cunoașteți-o. Iată interviul:

Io: Cine este Raluca Bădița? Omul.
Raluca: Raluca Bădița este un om simplu. Mult mai simplu simplu decât pare în spatele cuvintelor. Este mamă înainte de orice. Cred ca dacă nu ar fi mamă, nu ar fi nimic. Sensibila, impulsiva, nebună. Copil cu copii, spun unii. Ok, la următorul interviu cer hârtie cu scris negru pe alb că intervievatul e sănătos tun la cap și renunț la întrebarea asta. Da, știu, la fiecare interviu zic că renunț la ea, o las însă în speranța că unul singur se va declara singur-singurel stăpân pe emoțiile proprii și cu scaun la cap. Bine, n-am înțeles dacă tu ai fi fost sensibilă, impulsivă și ne… cuvântul ăla urât dacă n-ai fi fost mamă sau… . Whatever, hai mai departe!

Io: Ești blogger?
Raluca: Da! Orice om care are un blog și nu uită de el( adică de blog), este Blogger. Acum ca sunt mai multe categorii de bloggeri și nici eu nu știu din care categorie fac parte, este alta treabă. Pai nu pentru blog ard eu mâncarea, am casa vraiste, uit sa mă rujez? Sunt Blogger și sunt mândră de asta! Nu știu alții, dar eu mă laud cu treaba asta😃 Blogger cu b mare? Laudă-te bre, laudă-te! Blogger nerujat??? Nașpa, eu te-aș da afară din blogosferă pentru asta! Arzi mâncarea pentru blog? Blogul tău mănâncă? Zău dacă nu mă duc să-l întreb :)))

Io: Cum e bloggerul din tine? Seamănă cu omul?
Raluca: Nu este nici cea mai mica diferență între mine și Bloggerul din mine. Pe blogul ăla este viața mea, mă rog, o parte din viața mea. Nu mint niciodată, nu mă laud, nu vreau sa par altceva. Dacă mănânc rahat și am eu chef sa scriu pe blog, scriu. Nu mă interesează consecințele, nici ce cred oamenii, nici ca voi fi etichetata. Poate ca pe blog par mai bună ( umană ), asta tind sa cred din comentariile și mesajele de la oameni, însă nu o fac voluntar. Pe blog scriu exact ce simt și cine sunt. Hai bre că n-o zis niminea nimica1 Scrie despre rahat dacă vrei, dar să fie cu nucă, e mai bun decât ăla simplu. Mai aromat, mai… pfff. Bun, nu-s diferențe, m-am lămurit, și bloggerul e sensibil, impulsiv și ne… cum ai zis.

Io: Ce blog ai? Cum s-a născut? Am vrut s-o întreb dacă prin cezariană sau natural (sîc), #prieteniiștiudece, dar m-am abținut.
Raluca: Cocktaildeviata.com este blogul meu. S-a născut dintr-un dor nebun pentru fiul meu. A fost o perioadă în care viața ne-a separat, cea mai crunta perioada din viața mea. Am știut ca doar scriind voi putea sa depășesc fiecare zi pe care o trăiam cu cel mai dureros dor. O prietena mi-a dat mai multe idei, mi-a plăcut cocktail de viată,știam ca o sa scriu despre viața mea,care chiar este un cocktail. Iarăși blogging ca terapie… . Se vede treaba că scrisul ajută psihicul în cele mai urâte situații.

Io: Când se întâmpla asta? Și… de ce ai continuat?
Raluca: În februarie se fac 4 ani. Am continuat pentru ca nu mai știu sa trăiesc fără scris. Din momentul în care l-am ,,recuperat” pe Denis, am simțit ca m-am născut și că am născut din nou. De acolo a început cu adevărat fericirea mea și despre asta scriu acum, despre cât de fericită sunt. Blogul este copilul meu mijlociu. Ha ha Iar îmi trece prin cap întrebarea aia idioată. Bun, deci ești supărată-scrii, ești fericită-scrii. 4 ani. Mulți înainte! 

Io: Despre ce scrii? Ai subiecte preferate?
Raluca: Înainte de a veni pe lume cea care îmi mănâncă zilele și nopțile, adică fiica mea, nici nu mai știu despre ce scriam. Scriam despre dragoste, despre tatăl meu, despre mama. Scriam mai mult despre ce mă durea, ce simțeam. Acum scriu despre ce fac. Scriu despre colici,pusee de creștere, nastere, alăptat, toate din punctul meu de vedere și după mintea mea îngustă, nu mă documentez niciodată atunci când scriu despre ceva, numai dacă este vorba despre concursuri, dar nici acolo prea mult, dovada sta în faptul ca nu câștig. Și ca sa răspund la întrebare, scriu despre familia mea. Sotul și copiii mei sunt subiectul preferat. Ok,  scrii despre ce știi, despre ce faci, despre ce simți. Scrii și despre cum se arde mâncarea pentru blog? 

Io: Dorul de copil ți-a dat nevoia de scris, apoi scrisul a devenit necesitate? Sau pasiune?
Raluca: Eu scriu de când știu sa scriu. 😃 Când eram mică, scriam poezii pentru părinții mei. Așa mă eliberam eu de toata ura pe care o simțeam pentru ei. Am avut jurnal întotdeauna. Când am plecat de la bunica și mi-am luat viața în mâini, le-am aruncat în pod. Mai târziu am înțeles că au ars. Nu știu dacă le-a citit cineva. Scrisul este pasiune, categoric. Este ceva fără de care nu am trăit niciodată, chiar dacă în mediul online scriu doar de câțiva ani. Poate ca este și necesitate, o fi terapie, nu știu, dar îmi face bine. Dacă-ți face bine, nici nu mai contează ce e. Scrie!

Io: ” …Stiu ca vor alerga dupa alte brate si stiu ca destinul ii va duce pe fiecare la casa lui. Si atunci voi avea timp sa ma afund intr-o liniste pe care nu mi-o doresc. Sa am casa curata cum nu mai vreau. Sa bag o masina de rufe pe saptamana cum nu îmi sta in caracter. Să gătesc pentru doi iar eu voi fi obișnuită cu patru porții.” Despre ce vei scrie atunci?
Raluca: M-ai făcut sa lăcrimez. Am scris articolul ăsta plângând. Vreau sa cred ca voi scrie despre nepoții mei, despre cât de mândră sunt ca am făcut din omuleții ăstia niște adulți buni. Poate o sa va povestesc despre vacantele în care mă va duce soțul meu, i-am promis ca atunci mă voi ocupa și de el😃 Auzi, tu plângi în avans, sau cum? Abia atunci… măi fată, nu neglija omu’  atâta amar de vreme! Pân’ la vacanțele-alea mai dă-i un bună ziua, o plasă să meargă la cumpărături, punga de gunoi s-o ducă la ghenă, de-astea. Ce naiba, ocupă-te de el acum, cât e tânăr și poate!

Io: Cum stai cu Melisa?
Raluca: Melisa… sincer? Când scriam eu poeziile alea pentru părinții mei, am promis la familia mea care m-a crescut ca o sa îmi scriu povestea când voi fi mare. Încerc sa mă țin de promisiune pentru ca este una dintre cele mai mari dorințe, însă am prea multe momente în care îmi spun ca nu sunt eu în măsură să scriu cărți. Nu am scris demult la Melisa. Adevărul este ca mă deprimă toate poveștile care trebuie sa apară în acea carte. As vrea sa o public până pe 8 iulie când ar fi trebuit sa fie ziua tatălui meu, dar nu mă mai amăgesc, nu știu când va fi. Știu sigur ca Melisa va fi în brațele mele cândva. Atât. Nu amâna prea mult. Când se naște Melisa să mă anunți. Naștere ușoară! Și nedureroasă.  🙂

Io: ”Oricât de puternica ar fi o femeie, oricât de independenta și de potenta financiar, atunci când deschide ușa casei are nevoie sa numească acea casa cu adevărat acasă. Acasă poți numi cu adevărat familia ta în care ai fost copilul și mai târziu propria familie pe care ti-ai cladit-o alături de omul iubit, unde esti sotie si mama.” De ce crezi asta?
Raluca: Mi-am dorit prea mult sa spun cuiva ,, mami și tati”. De aici s-a născut dorința mea arzătoare de a avea o familie, de a dărui copiilor mei ceea ce nu am avut eu și nu este vorba despre lucruri materiale. Iubesc noțiunea de familie. Iubesc casele cu doi părinți și unul, doi, mulți copii. Asta nu înseamnă ca nu apreciez o femeie singură, independenta și stăpână pe ea. Până la urmă orice om are o familie, unii copilăresc mai mult, alții își clădesc propria familie mai devreme. Bun, ai dres-o. Fix acilea te-așteptam să greșești. La cotitura dintre copilărie și maturitate 🙂 

Io: ”…am fost inca din adolescenta omul care a crezut in iubire mai mult decat in propria fiinta. Pentru iubire am mancat paine cu ceapa, pentru iubire am acceptat jigniri, pentru iubire am inchis ochii la infidelitate, pentru ea am luat palme la propriu si la figurat, dar tot in numele iubirii( de data asta cea de sine), am fugit de am mancat pamantul. Infidelitatea? Jignirile? Violenta? Sunt doar lectii, lectii pe care le stiu pe de rost si despre care nu mai am ce invata, deci nu se vor repeta. Iubirea vine la pachet cu una sau mai multe lectii, tu alegi daca inveti ceva din ele sau le repeti pana dau cu tine de toti peretii, caci doar in numele iubirii facem multe, nu?” De ce ai ales să-ți expui viața pe un blog? De ce nu într-un jurnal clasic, ferit de privirile a mii de necunoscuți?
Raluca: Am spus ca sunt un om simplu. Consider ca de la oamenii simpli avem de învățat ceva. Am crezut ca dacă eu, un om simplu, spun ca nu e bine ca o femeie sa stea și sa sufere lângă un barbat, sa ia bătaie, sa fie înșelată, etc, cineva va învăța. Mi s-a întâmplat sa primesc mesaje private și sa mi se ceara sfaturi. Sunt pe grupuri de mămici și nu ai idee câte femei încă accepta violenta din diverse motive pe care eu nu le înțeleg. Nu exista un motiv care sa țină o femeie lângă un barbat care nu o respecta. Eu nu îl găsesc. Cred ca ăsta este unul dintre motivele pentru care nu țin doar pentru mine. Am știut de la început ca risc sa fiu criticată și pusă la zid, îmi asum și nu dau importanță decât lucrurilor care mă ajuta sa evoluez. Niciodată nu o sa am un jurnal privat. Îmi place sa fiu persoana publică, cred😃😃😃  Your choice! Nu spun că-i rău, nici că-i bine. O faci nesilită, ești matură, tu știi ce-i mai bine pentru tine. Eu doar am întrebat.

Io: Delia și Eugen sunt personaje cu povești reale?
Raluca: Sincer? Nu! Nu sunt reale la modul ca nu sunt eu Delia și soțul meu nu este Eugen, dar exista Delia și Eugen în multe familii,din păcate. Am scris cu un prieten, cred ca îl știi, Cristian Carpenaru, voiam noi sa scrie o carte, eu din prima Deliei, el din prisma lui Eugen. Am abandonat, dar știu sigur ca o astfel de carte ar avea succes. M-aș fi mirat să fie reale, prea se bat cap-în-cap cu ceilalți eroi ai articolelor tale. Păcat c-ai abandonat. Apropo de abandon…

Io: De ce ai abandonat primul blog?
Raluca: Nu l-am abandonat. Inițial am vrut sa mă mut pe domeniu. Blogul ăla, ” povesti din suflet de copil” a fost defapt cocktail de viata. După ce s-a făcut transferul mi s-a spus ca voi fi taxată de Google și cum tehnologia mă bate, am renunțat la articolele de acolo și am continuat pe domeniu. Am multe articole acolo la care țin foarte mult. După ce s-a făcut transferul… la ce?  Toate articolele-s acolo! A, ai transferat aerul boem. Te-aș sfătui să mai ceri o opinie, sigur există și soluții făr’ de penalizări. Bine, nu se întâmplă nimic dacă le lași acolo, nu se veștezesc articolele, nici blogul nu ruginește 🙂

Io: Cum vezi blogosfera românească?
Raluca: Când am intrat în lumea asta, am crezut ca am pășit în Rai. Numai lapte și miere, târziu am aflat despre advertorialele și am cunoscut foarte mulți bloggeri. Oameni sunt ca și în realitate. Buni și răi. Unii sunt înnebuniți după bani și ar scrie și despre prezervative, alții știu unde sa se oprească. Unii se vând pe nimic, altii știu sa își prețuiască munca pentru ca da, muncești la un articol plătit. Eu am cunoscut bloggeri buni și frumosi. Mulți. Pentru mine ca e online sau offline este acelasi lucru. Cred ca oamenii fac în lumea virtuala ceea fac și în realitate, indiferent ca e de bine sau rău. Sincer-sincer? Și eu aș scrie despre prezervative, dar nu mi-a cerut nimeni. Personal, cred că acele balonașe au împiedicat apariția multor copii nedoriți  și s-au economisit o grămadă de bani care, fără aceste minunate prezervative ar fi fost cheltuiți pe medicamentele necesare  tratării diverselor boli venerice. Am zis c-aș scrie? Uite că am scris deja oleacă :)))

Io: Că tot ai amintit de advertoriale. Scrii. De ce, de care, câte? Ce mi-o fi venit cu ”câte” ăla? Dacă se duce să le numere am încurcat-o, mă prinde week-end-ul următor tot acilea! Nu, nu mă prinde, n-are multe, eu n-am dat decât de vreo trei.
Raluca: Scriu. De puțin timp încerc sa colaborez cu diferite magazine online care vor sa se promoveze. Acum doi ani am colaborat cu un site dedicat nunților. Acolo am scris numai pe bani. Acum nu scriu pe bani, nu am un număr de articole, însă mă gândesc serios să mă ocup de aceasta treaba. Până la urmă sunt casnică cu doi copii pe care nu am cu cine sa îi las nici măcar o ora, pentru mine ar fi ideal sa fac bani din scris. Știu ca visez, dar niciodată nu se știe. La întrebarea asta vreau sa îți răspund peste ceva timp și sa îți spun că nu mai fac față advertorialelor. Nu m-aş feri. Fată dragă, îți urez succes! Și când o să-l ai (pe succes) nu uita să-mi răspunzi 🙂

Io: Participi la concursuri de blogging. Câștigi, pierzi? Ce?
Raluca: Particip rar. Știu ca nu am șanse de câștig. Ori sunt eu prea tută ( ceea ce nu exclud), ori multe premii se dau la bloggerii cunoscuți. Nu am câștigat nimic pentru ca sunt bună. Am o instalație, o lenjerie de pat și o mașină de tuns pentru ca le-a obținut toată lumea care a participat la concursurile respective. La un alt concurs, un Blogger pe care nici nu îl cunoșteam, a renunțat la un card de 8 gb în favoarea mea. Nu știu de ce, probabil e un semn ca acolo trebuie sa se odihnească Melisa😃. Mami, stai calmă, ultima chestie (nu singura, dar nu te gândi că s-au îngrămădit câștigurile la ușa blogului meu) pe care am câștigat-o la un concurs fu un vin. Bun vinul, dar l-am câștigat pentru că am fost singurică-cuc la sticla aia, n-o mai scris nimeni despre ea. Deci, tută ești, tută mi-s, scriem în continuare. Ia concursurile astea ca pe încălzirea pentru maratonul de advertoriale pe care ți-l dorești. 

Io: Ce părere ai despre plagiat în blogging?
Raluca: Foarte urat! Eu mă simt prost și dacă scriu despre un subiect și observ ca a mai scris cineva. Mă simt prost și dacă eu și Bloggerul respectiv avem aceeași părere. 😃😃😃. Nu aș plagia niciodată, nici nu voi fi plagiată ca nu sunt atât de buna. De doua ori mi s-a întâmplat ca doua persoane sa pună textele mele pe facebook ca și status fără sa menționeze numele meu, dar nu cred ca a fost cu gând rău.  No comment

Io: Despre ce anume nu ai scrie niciodată pe blogul tău?
Raluca: Nu știu. Cred ca nu aș scrie despre chestii mult prea intime. Nu aș accepta niciodată sa scriu nici pentru cineva despre videochat, absorbante, prezervative și alte chestii care totuși nu se potrivesc deloc cu puseele de creștere ale Biancai sau alfabetul lui Denis. Nu aș scrie nici despre ceva ce știu ca pe soțul meu l-ar deranja. Îmi mai citește articolele, dacă tace e de bine. Uneori mă suna și mă corectează 😃 Tu știi ce-i mai bine să scrii și ce nu. 

Io: Cunoşti bloggeri. Pune-i pe toți într-o oală şi dă-ne o definiție a bloggerului.
Raluca: Bloggerii sunt oamenii cu cele mai intense trăiri. Dacă vrei sa cunosti un om, citeste-l, la propriu și la figurat! Pentru mine bloggerii sunt oamenii de la care am învățat cele mai multe lucruri, chiar și sa scriu aproape corect. 😃 Ok, blogării sunt oameni.  Eu cunosc și niște blogări… extratereștri da’ e rari și până și ăia par oameni la prima citire. De ce m-oi fi băgat eu să comentez la definiția ta, nu știu!

Io: Cititori, urmăritori, ai? Câtă atenție le acorzi?
Raluca: Următori nu știu. Nici nu știu exact unde sa mă uit. Am oameni care mă citesc. Am cunoștințe. din viața reală care mă citesc și nu recunosc, știu sigur. 😃. Dacă vrei adevărul, am avut zile când m-am citit singura sau nici măcar, zile când m-au citit 5, 10, 20 , 200 de persoane și zile când m-au citit peste 1000. În noiembrie am avut un articol care S-a bucurat de 4000 vizualizări. Am scris despre nastere naturala și cezariana. A fost distribuit de zeci de mame. A ieșit și scandal pe grupurile de mamici. De mame sa nu te iei ca nu te mai spală nici Dunărea care trece prin comuna unde am crescut eu. Le acord importanță, îmi pasă de ei foarte mult, fără ei nu aş fi la nivelul la care sa visez ca pot sa câștig ceva din blog intr-o zi, dar mai ales fără ei, nu aș mai avea atâta încredere în mine ca ajung la sufletul omului scriind. Răspund la toate comentariile chiar dacă mai greu de când a apărut și bebelusa. In general, când vrei să afli dacă ai urmăritori, întorci capul și vezi cam cine-i în spatele tău. Da’ e mai bine să nu știi. Just kidding. Cu comentariile bine faci că reușești să răspunzi. Despre mame, … de bine, n-am chef de certuri la ora asta :)) Acum înțelegeți de unde am rămas cu fixul ăla cu nașterea? De la Dunăre. Asta… de la discuția aia.

Io: Tu citești bloguri? Pe cine, de ce?
Raluca: Citesc mulți bloggeri. Nu citesc dacă nu îmi plac chiar dacă aceștia ,, au lăsat un semn ” pe blogul meu. Dacă mă apuc sa înșir aici numele lor… . Ai timp de stat pana dimineață? Eu citesc sau scriu inclusiv atunci când mănânc, când alăptez, când beau cafeaua, în drum spre școală fiului meu. De curând și – a deschis blog Mirela Vaida. Nu pierd nici un articol. Citesc blogul și cărțile Prințesei Urbane. Citesc Potecile de dor și Iluziile ( Dianelor). Și mai nou citesc câteva bloguri pe le-am descoperit de când mă pasionează advertorialele. Bine faci, acum înțeleg de ce arzi mâncarea aia… .  Eu nu pot să citesc când alăptez că… nu alăptez. O fi grav?  Ale naibii prezervative :))))

Io: Indică-ne un articol care crezi că te reprezintă cel mai bine. Și spune-ne și de ce crezi că te reprezintă.
Raluca: Petre, te iubesc, ba Petre! Petre este unchiul meu care m-a crescut, pe care defapt nici nu îl cheamă Petre, dar așa l-am poreclit eu arunci când eram mica. Acolo sunt rădăcinile mele, de acolo am plecat eu, de lângă Petre, de lângă mătușa, dar mai ales de lângă bunica mea . Este articolul care reflecta adevărul despre mine, despre sufletul meu, despre cum am fost eu crescuta , chiar dacă pare o banala scrisoare online adresata lui Petre! No comment

Io: De ce ai acceptat interviul?
Raluca: Ca să fiu vedetă. 😃😃 glumesc. Nu aveam nici cel mai mic motiv sa te refuz. Eram curioasa de întrebări, dar mai ales de propriile răspunsuri date pe loc. Sa știi ca o sa citesc și recitesc. Cred ca răspunsurile venite imediat reflecta adevărul despre un om, iar modul tău de a face asta îmi place. Așa nu avem timp sa cosmetizam și nici nu mai putem sa dăm înapoi. Am zis-o, rămâne zis și ne vede o lume întreagă. Aia e! Nu, n-aveți timp 🙂 Aia e! Apropo, mă bucur c-ai fost curioasă 🙂

Io: O întrebare pe care o așteptai și eu nu am pus-o? Pune-o tu și dă-ne și răspuns la ea
Raluca: Nu. Nu. Nu mă așteptam la atâtea întrebări. Totusi, nu m-ai întrebat nimic despre bunica mea. Ti-as fi răspuns ca nu as ști cum sa trăiesc fără ea! Nu, n-am întrebat. Din tot ce-am citit la tine pe bloguri, articolele unde apare bunica ta sunt… altfel. Știam că e un subiect sensibil și l-am ocolit pur și simplu. Asta nu mă împiedică să-i urez bunicii tale viață lungă, iar ție, să afli cât mai târziu posibil cum e să trăiești fără ea.

interviu cu Raluca Bădița

Acesta a fost interviul cu Raluca Bădița. N-am decât să sper că am reușit să v-o înfățișez așa cum e ca blogger, ca om.  Dacă n-am reușit, aveți la dispoziție linkurile, descoperiți voi înșivă cum scrie și hotărâți în cunoștintă de cauză dacă-i veți trece sau nu pragul blogului.

Nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc vouă, celor care continuați să petreceți minute prețioase din timpul vostru citind aceste interviuri. Mulțumesc! Reveniți de câte ori credeți de cuviință, veți fi mereu bineveniți!

Ralucăi… îi mulțumesc pentru cele trei ore pe care și le-a petrecut în compania mea. Îi urez să aibă succesul pe care și-l dorește și-i mai doresc să-și vadă nepoții zburdându-i în ogradă. Mulțumesc, Raluca!