S-a dus. A fost la fel de lung ca alții, la fel de bogat dar mai plin de lecții. Este vorba de anul 2016, cel din care tocmai am ieșit. Am ieșit vie și cu lecțiile învățate. Nu toate, încă mai am de învățat, multe.

Ce-am învățat?

Am învățat că viața sunt eu. Că mi-o pot organiza sau o pot lăsa la voia întâmplării, în funcție de cum îmi tună. Că nu contează cât și cum dorm, dacă o fac pe perna mea.

Am învățat să urăsc. Să-mi urăsc slăbiciunile și pe cei ce mi le trezesc. Sună urât? Poate, dar ura m-a făcut să conștientizez că e bine să dai frâu liber sentimentelor. Ura este un sentiment. Am sentimente, deci îmi pasă. Îmi pasă, urăsc. Voi știți ce urmează după ce trece ura, furia? Nimic! E liniște! Pace!

Am învățat să mă joc. Cu oamenii. Pe alocuri, cu sentimentele lor. Da, m-am jucat! Le-am dat, pentru câteva secunde, minute, ore, senzația că pot fi centrul universului meu.  I-am făcut să creadă, doar pentru ca, mai apoi, să-i pot dezamăgi. A fost un exercițiu bun pentru mine și o lecție pentru ei. Zic c-a fost un exercițiu bun pentru mine pentru că așa mi-am putut vedea mai bine o altă față a mea. Una care nu mi-a plăcut, care m-a speriat, și pe care am șters-o în grabă (definitiv, sper). De ce o lecție pentru ei? Pentru că oamenii care se cred altceva decât sunt mă enervează. Oamenii care încearcă să mă schimbe mă enervează. Oamenii de profesie nemulțumiți mă enervează. Cei care vor să schimbe ceva, ar trebui să înceapă cu ei înșiși, nu cu cei pe care și-i doresc în preajmă. Dacă placi pe cineva, din orice punct de vedere, păi place-l pentru cum e, cu bune și rele, nu pentru cum l-ai putea face tu să fie sau doar când e așa cum îți convine ție! Deci… da, am învățat să mă joc cu oamenii. Și mi-a plăcut și nu prea mi-a plăcut… . No, bine, mi-a plăcut, recunosc! Aș mai face-o? Naiba știe, mă tot surprind făcând chestii… surprinzătoare, în ultimul timp.

Am învățat să iubesc. Să iubesc ce am, ce fac, cum fac. Nu că înainte n-aș fi iubit. doar că am învățat că pot vedea (și) un punct alb în mijlocul unei mări de negru. Am învățat că viața e curvă dar că, până și curvele trebuiesc iubite, chiar dacă practică fututul, în diversele lui înțelesuri. Pentru că, vedeți voi, una singură avem. Și dacă tot n-avem tupeul să-i punem capăt, atunci…  s-o iubim, zic! Așa curvă cum e!

Am învățat să scriu poezii.  Tot o joacă e. Ș-am ajuns la concluzia că-i mai greu să descrii un sentiment decât să găsești o rimă pentru el. Dar… versurile fac bine. Cât timp le citești cu intonația potrivită.

Am învățat să ajut. Pentru că pot, pentru că-mi face bine, pentru că uneori nu costă nimic. O vorbă bună spusă la momentul potrivit poate fi balsam pentru un suflet în derivă. Știu asta pentru că, tot în 2016, mi-au fost adresate multe vorbe bune, în momente potrivite. Și-au fost  lecții importante. Pentru asta, mulțumesc profesorilor mei: Adriana, Anca, Georgiana, Mihaela, Victoria. Pentru voi sunt doar nume, pentru mine… mult mai mult!

Am învățat că fericirea nu costă mult.  Că, uneori, ne-o îngreunăm singuri, dând banilor mai multă însemnătate decât au. Banii… îi facem noi, îi cheltuim tot noi. Sună a manea, dar nu e. Un bilet de avion spre o destinație la care visăm costă uneori mai puțin decât un parfum sau o rochie care nu ne mai place a doua zi după cumpărare. O duzină de cărți costă mai puțin decât un telefon, un zâmbet nu costă nimic, vorbele bune nu costă nimic. Sunt multe lucruri și stări sufletești care pot fi obținute gratis sau cu bani puțini. Fericirea costă puțini bani, asta am învățat cel mai bine!

 

Ce nu am învățat?

Să tac la timpul portivit. Uneori vorbesc prea mult (sâc!) și… bine. E enervant să ai tot timpul dreptate :)))

Să vorbesc la timpul potrivit. Da, ăsta-i un obicei prost. Când e de zis, nu zic. Bine, nici mai târziu nu zic dar… mi-ar prinde bine un pic mai multă îndrăzneală

Să mă abțin de la înjurat. Nu pot! Dacă nu trântesc un dreaq, un mort ș-o ceapă (ca să mă exprim …elegant), nu-mi trec nervii. Bine, chestia e că unii ar trebui să zică mersi că-i înjur și că nu sar la bătaie, da’ nah, și violența asta verbală e neplăcută, știu! Poate anul ăsta înjur mai puțin 🙂 ( Pe dreaq, asta e amăgire cruntă!)

Să-mi las acele acasă. Sunt ca un arici. Cred c-am mai spus asta undeva, sau cineva a spus asta despre mine, nu mai știu… . Mă aricesc și când nu e cazul, și când e. Am senzația că dacă las garda jos… înțelegeți voi!

 

Ce vreau  de la 2017?

Să urăsc, să iubesc, să mă joc, să ajut.  Să zâmbesc, să scriu, să cunosc, să văd Parisul,  să fiu EU! Să fiu așa cum mă știu numai eu.