M-am trezit ca în oricare altă zi de sâmbătă. Mi-am făcut cafeaua, mi-am aprins țigara și-am luat telefonul în mână: Facebook. Cine-ce  a făcut, care-pe unde a mai fost, cine-ce mai zice. Pentru că, da, Facebook-ul a devenit, cumva, un al treilea viciu al meu. Și nu numai al meu, ca mine sunt milioane.

De ce Facebook? De ce nu? Am mai scris despre asta. pe diverse tonuri.  Așa, și?

Și… nimic. Navigând și împărțind like-uri cu noaptea-n cap, într-o secundă de luciditate, mi-am dat seama că ceva e-n neregulă. Nu neapărat cu mine ca persoană, ci cu ceea ce fac eu diminețile. Ăsta să fie cel mai bun mod de a-mi începe ziua? Chiorându-mă la un perete virtual, împărțind like-uri, inimioare și angry faces, când nici măcar nu m-am dezmeticit bine? Uite, acum îmi dau seama că între activitățile mele matinale nu mai intră de ceva timp micul dejun. Neah, să fim serioși, cine mai ia micul dejun în zilele noastre?

De ceva mișcare de înviorare nici nu se pune problema. Ultima dată am ieșit la alergat acum… nici nu știu cât a trecut. Doamne, iubeam senzația aia de sfârșeală după câțiva kilometri de alergat! Acum îmi iubesc lenea. Și lipsa chefului de a mai face și altceva decât bănănăitul pe Fb.

Ce dracu’ caut pe Facebook dacă nu-mi convine și tot comentez?

La început…n-am căutat nimic. Mi-am făcut cont doar ca să am. Dup-aia, mi-am făcut blogul și mi-am promovat articolele pe-acolo. În timp mi-am făcut prieteni. Mulți și buni. Și dujmani. Nu mulți, da’ răi. Facebook-ul mi-a adus de toate, de la extaz până la agonie. De la zâmbet până la dr… aci.  Vă scutesc de detalii, nu se cade să vă șochez cu amănunte din viața mea feisbucească.  News-feed-ul m-a plimbat zilnic între adevăr și minciună, între realitate și fantezie, între ieri și azi, între like și share. Facebook-ul mi-a ocupat zile, mi-a umplut nopți, mi-a…

Până azi. M-am trezit că scrisesem un status. Era gata. L-am recitit. Și răscitit. Și l-am mai citit odată. Și mi-am dat seama că ce scrisesem eu acolo n-ar interesa pe nimeni. Pentru că nu era nici funny nici nu conținea vreo informație vitală omenirii. Și nu era nici cu înjurături. Era doar un strigăt. Chiar dacă nu atinsese auzul cuiva. Era o lacrimă, chiar dacă obrajii îmi erau uscați. Așa era statusul meu. L-am șters. Nu se cuvine nici să strigi, nici să plângi în public, eu am făcut-o de prea multe ori și n-aduce nimic bun. Am șters deci, acel status. Și, după ce l-am șters, am hotărât să-mi șterg și contul.

N-am fost în stare, mă întreba Mark ce motive am și n-am găsit unul convingător. Așa că l-am suspendat temporar. Până când voi fi în stare să-l șterg. Dacă voi fi în stare. Sau până voi fi în stare să-mi țin iarăși gândurile în frâu și lacrimile în suflet.

Goodbye Facebook, at least for a week!

 

PS/ Dacă ai citit și te întrebi de ce am scris asta aici, dacă îți pare tot un țipăt, o lacrimă, lamentare sau nevoie de a atrage atenția, țin să-ți reamintesc că ăsta e un blog personal, pe un spațiu plătit. E casa mea. Aici sunt acasă. Nu-ți place? Well… goodbye și ție!

 

Update 21.11.2016 M-am reîntors la Fb. Minunea a durat fix 3 zile. Cu nopțile aferente.

Notă pentru mine: Înjurăturile fac bine. Trebuie să învăț unele noi.

Tags: ,