M-am trezit ca în oricare altă zi de sâmbătă. Mi-am făcut cafeaua, mi-am aprins țigara și-am luat telefonul în mână: Facebook. Cine-ce a făcut, care-pe unde a mai fost, cine-ce mai zice. Pentru că, da, Facebook-ul a devenit, cumva, un al treilea viciu al meu. Și nu numai al meu, ca mine sunt milioane.
De ce Facebook? De ce nu? Am mai scris despre asta. pe diverse tonuri. Așa, și?
Și… nimic. Navigând și împărțind like-uri cu noaptea-n cap, într-o secundă de luciditate, mi-am dat seama că ceva e-n neregulă. Nu neapărat cu mine ca persoană, ci cu ceea ce fac eu diminețile. Ăsta să fie cel mai bun mod de a-mi începe ziua? Chiorându-mă la un perete virtual, împărțind like-uri, inimioare și angry faces, când nici măcar nu m-am dezmeticit bine? Uite, acum îmi dau seama că între activitățile mele matinale nu mai intră de ceva timp micul dejun. Neah, să fim serioși, cine mai ia micul dejun în zilele noastre?
De ceva mișcare de înviorare nici nu se pune problema. Ultima dată am ieșit la alergat acum… nici nu știu cât a trecut. Doamne, iubeam senzația aia de sfârșeală după câțiva kilometri de alergat! Acum îmi iubesc lenea. Și lipsa chefului de a mai face și altceva decât bănănăitul pe Fb.
Ce dracu’ caut pe Facebook dacă nu-mi convine și tot comentez?
La început…n-am căutat nimic. Mi-am făcut cont doar ca să am. Dup-aia, mi-am făcut blogul și mi-am promovat articolele pe-acolo. În timp mi-am făcut prieteni. Mulți și buni. Și dujmani. Nu mulți, da’ răi. Facebook-ul mi-a adus de toate, de la extaz până la agonie. De la zâmbet până la dr… aci. Vă scutesc de detalii, nu se cade să vă șochez cu amănunte din viața mea feisbucească. News-feed-ul m-a plimbat zilnic între adevăr și minciună, între realitate și fantezie, între ieri și azi, între like și share. Facebook-ul mi-a ocupat zile, mi-a umplut nopți, mi-a…
Până azi. M-am trezit că scrisesem un status. Era gata. L-am recitit. Și răscitit. Și l-am mai citit odată. Și mi-am dat seama că ce scrisesem eu acolo n-ar interesa pe nimeni. Pentru că nu era nici funny nici nu conținea vreo informație vitală omenirii. Și nu era nici cu înjurături. Era doar un strigăt. Chiar dacă nu atinsese auzul cuiva. Era o lacrimă, chiar dacă obrajii îmi erau uscați. Așa era statusul meu. L-am șters. Nu se cuvine nici să strigi, nici să plângi în public, eu am făcut-o de prea multe ori și n-aduce nimic bun. Am șters deci, acel status. Și, după ce l-am șters, am hotărât să-mi șterg și contul.
N-am fost în stare, mă întreba Mark ce motive am și n-am găsit unul convingător. Așa că l-am suspendat temporar. Până când voi fi în stare să-l șterg. Dacă voi fi în stare. Sau până voi fi în stare să-mi țin iarăși gândurile în frâu și lacrimile în suflet.
Goodbye Facebook, at least for a week!
PS/ Dacă ai citit și te întrebi de ce am scris asta aici, dacă îți pare tot un țipăt, o lacrimă, lamentare sau nevoie de a atrage atenția, țin să-ți reamintesc că ăsta e un blog personal, pe un spațiu plătit. E casa mea. Aici sunt acasă. Nu-ți place? Well… goodbye și ție!
Update 21.11.2016 M-am reîntors la Fb. Minunea a durat fix 3 zile. Cu nopțile aferente.
Notă pentru mine: Înjurăturile fac bine. Trebuie să învăț unele noi.
Schimbarea e bună! Bine că mi-ai spus, ca să știu de ce nu te mai găsesc pe facebook. În raita de câteva minute pe care o dau pe acolo. Duminică minunată! 🙂
Este o duminică minunată, acum, după ce ți-am citit bancurile. Cât despre Fb, am deja trei mailuri cu De ce m-ai blocat??? :))
Foarte bine ai făcut, eu l-am avut închis vreo 6 luni, dar a trebuit să-l deschid când am început facultatea, că avem un grup și se mai postează cursuri, materiale etc…
Nu știu cât de bine am făcut. Faptul că nu l-am închis de tot spune destule. O pauză nu strică nimănui 🙂
De ce Facebook? Pentru ca avem mult prea mult timp cu care aparent habar nu avem ce să facem. Asa ca îl umplem cu rahaturi care ne mănâncă mai mult timp decât am vrea.
Așa e. Il umplem cu rahaturi și dup-aia ne întrebăm ce-am făcut cu el. Și-l umplem iar.Și tot așa.
L-am avut și eu suspendat pentru că nu am găsit opțiunea de a-l șterge de tot. Există?
Da, există.
Cum în ultimul timp mi-am tot șters părți din viață, probabil voi șterge la un moment dat și Facebookul. Mă întreb însă ce va urma după, nu prea mai am nimic de șters :))
M-ai făcut curioasă. O să caut și eu, pentru când oi avea curaj :))
Super, bravo, felicitari!!! Noi te citim si pe aici!
Mulțumesc Anca! O să revin probabil, nu-s prea stabilă în decizii zilele astea 🙂
Nu ştiu, nu mă bag. Că eu nu mai am FB de pe vremea când aveam FB. Adică am şi acum dar nu intru pe acolo. Şi nu îmi lipseşte absolut deloc. Aşa că viaţa fără FB nu e chiar aşa de rea cum s-ar putea crede. 😀
Potecuță, nu pierzi absolut nimic. Din păcate, eu trebuie să revin, marea majoritate a cititorilor mei vin via Fb. Ori dacă nu-mi promovez mizeriile pe care le scriu.. mi se duce frumusețe de blog fix în groapă. Pe wp e altceva, pe domeniu…
Faci ce faci şi tot la dr… aci ajungi! 🙂
Păi… toate drumurile duc la dr…eapta 😉
Foarte bine ai punctat problema asta cu Fb. Mă încăpățânez să nu-mi fac cont, deși toți cunoscuții și prietenii îmi cer asta. Blogul este suficient ca „tocător de timp”! 🙂
Mulțumesc Alex. Din păcate, eu am revenit. Mi-am găsit o grămadă de scuze pentru revenirea asta, care mai de care mai interesante… . Să nu-ți faci cont 🙂
Cum ai vrut tu sa lasi facebook-ul, tot asa am vrut eu sa las fumatul. Doua dorinte diferite cu aceeasi „implinire” . :)))
Aaa, eu de fumat mă las repede! Și-l reiau la fel de repede. Important e să vrem, nu? :))
Chiar cu vreo doua-trei ore in urma cochetam cu ideea de a-mi inchide pagina de facebook sau sa intru mult mai rar. Insa mie, spre deosebire de tine, mi-ar fi mai usor, intrucat am putini amici in lista si doar cu doi dintre ei ma cunosc de mai multi ani, insa de pe alt site. N-ar avea cine sa-mi simta lipsa. Cei ce sunt in lista mea au prea multi prieteni in listele lor ca sa descopere ca am disparut eu. :)))) Pe tine te pot vizita aici si mi-e bine. 🙂
Să știi că și la mine mai dispare câte unul și nu-mi dau seama care-i :))) Eu mi-s pe-aci, mă găsești când vrei. Și pe fb, a devenit un rău necesar sau altceva, nici nu mai știu…