La numărul 26 am așezat decența. Nu, stați așa, nu doar decența. L-am așezat pe întotdeauna. Modestia. Mulțumirea. Ce mama naibii zic io acilea? Mno, la numărul 26 am un interviu cu Oana-Roxana Pantazi. E bloggeriță, scrie pe blogul unei tipe oarecare. O știți, n-o știți, haideți să vedeți ce are de spus despre scris, despre bloguri, blogosferă și alte cele.  Iată interviul:

 

Io: Este Oana Pantazi o tipă oarecare?
Oana: Da, absolut! Vorba americanului, “what you see is what you get!”. Totuși, pot spune ca cititorii mei primesc mai mult decât ofer in general. In pofida aparențelor, nu sunt o tipă prea extrovertită, sunt o timidă de felul meu, prefer să-i las pe ceilalți să vorbească… Cei care iși inchipuie că sunt sufletul petrecerii și mă invită pe la sindrofii să fac atmosfera de obicei iau plasă. 🙂 Chhh, și io care plănuiam o petrecere cu colaci și lumânărele cu iz de tămâie… . Mno, aparențele astea, apar și dispar. Oarecare dezamăgire mă incearcă chiar acușica. Măcar îi asculți, dacă-i lași să vorbească? 

 

Io: Nu așa lași impresia pe blog. Scrisul te schimbă?
Oana: Da, asta-i clar. Într-o discuție face to face, n-aș fi cu siguranță atât de volubilă și înclinată spre confesiune. Pe blog sunt un personaj și pot sa jonglez cu mine însămi așa cum vreau. Acolo dispar barierele, tabuurile și timiditatea. Din fericire, nu și bunul-simț. De ce l-ai legat tocmai pe ăla? Că doar dispar barierele!  Vezi, tot ai bariere! Mno, e al tău, ține-l bine să nu se dezlege că-l calcă trenul.

 

Io: Ești blogger? Zi-ne unde, de ce și de când scrii.
Oana: Așa mi se zice… Blogul unei tipe oarecare are aproape un an și m-am apucat să scriu la insistențele prietenilor. Cred că, de fapt, voiau să scape de textele mele interminabile de pe facebook. 🙂 Cea mai mare parte a vieții mele m-am ocupat de textele altora, pentru ca am fost corector, dar într-o zi m-a trăsnit asa, din senin, că “ce-ar fi, dom’le, dacă m-aș apuca și eu de scris?”. Am facut bine, am facut rău? Acum, e tarziu să mai dau inapoi, am luat microbul. Ideea unui blog umoristic mi-a venit și ca o terapie, dat fiind că, la vremea respectivă, traversam unul dintre cele mai dificile momente ale vieții mele. A fost, așadar, un fel de win-win situation. Dacă reusesc să smulg cuiva un zâmbet cât de mic și să-i fac ziua mai bună, misiunea mea e îndeplinită. Bre, la microbi se iau medicamente, ceaiuri, se fac frecții cu Carmol, de-astea… . Nu te apuci să scrii mai abitir. Terapie? Hmm, adică tu plângi și vrei ca alții să râdă? Io le-aș da in cap, să urle și ei cu mine, mai tare ca mine! Te-a trăsnit zici? Dacă-i cu trăsneli, mă dau la o parte, Ultima dată când m-a pălit un trăsnet de-ăsta s-a lăsat cu interviuri.

 

Io: De ce blog umoristic?
Oana: Umorul e un panaceu. Vindecă suflete. In plus, subiectele îmi sunt la îndemană. Scriu despre orice, despre lucruri care mi se întamplă zilnic, despre banalul cotidian, și mă bucur să văd că oamenii se regăsesc în textele mele și că-mi răspund pe masură. Sinceritatea e răsplatită cu sinceritate, umorul și autoironia, la fel. Să-ți mai zic că aștept cu nerăbdare răspunsurile prietenilor mei de pe blog, care uneori mă fac să râd cu lacrimi? Recunosc că unii sunt mai buni ca mine. Umorul e o provocare. Nu e deloc ușor să faci umor de calitate, în condițiile în care oamenii sunt mai ușor de atras cu o exprimare suburbană, cu așa-numitele poante de santier. Din fericire, persoanele care apreciază acest gen de umor nu fac parte din targetul meu. E loc pentru toti sub soare…  Haida…  Ce-ai cu șantieru’? Vezi că blocul ăla in care stai are la temelie niște poante… . Plus multe înjurături care te-ar face să roșești! Da, umorul e o provocare. Oricare ar fi calitatea lui. Tu reușesti să-l faci elegant, adevărat, bravo ție! 

 

Io: N-ai făcut din blogul tău un ” loc de dat cu capul” De ce? De vină e nișa pe care ai ales-o?
Oana: Am lucrat 13 ani la un cotidian. Când am plecat de acolo, m-am jurat că nu o să scriu niciodată texte politice, că nu o sa devin port-drapel al vreunui partid, că nu o să fac prozelitism de niciun fel. Singurul text diferit de temele pe care le abordez a fost unul dedicat tragediei din clubul Colectiv, dar tare mi-aș fi dorit să nu-l fi scris… Asta nu inseamnă ca in textele mele nu ironizez clasa politică sau societatea actuală cu tot ceea ce înseamnă ea, dar am reușit (vreau să cred) să pastrez un echilibru pe blogul meu. Am scris texte despre bătalia dintre sexe, despre intoleranță, despre discriminare, toate în același stil, dar sub pojghița umoristică a existat întotdeauna un mesaj. Chiar dacă parerile sunt diferite, și e normal să fie așa, eu și cititorii mei nu ne păruim intre noi. Doar, se știe, umorul e apanajul oamenilor inteligenți! 🙂 Adevărul e c-am căutat o păruială, n-am găsit. Și nu, n-am fost dezamăgit, eu, Comentator Amator  😉  Al oamenilor inteligenți??? De ce nu zisăși mai devreme?  Pfoaiii, ce deștept mă simt. Ce? N-am umor? Mno… asta e, tre’ și proști pe lumea asta… .  Auzi, mesaj?!  Gen ‘ți-ai dreaq de idioți? Sau de-alea finuțe, cum ar fi stai jos, ești prost

 

Io: Cum stai cu zilele de marți?
Oana: Ha, ha, ha! Știu la ce te referi! Stai, că urmează o zi de marti 13! Numai mâine nu-i poimâine… Nu știu dacă sunt o persoana cu adevarat ghinionistă, poate doar am inclinația să observ anumite lucruri și să le dau mai multă importanță decat alții (vezi?, mă incurajez singură!). Sigur, nu m-am născut nici în cea mai norocoasă zodie, asta-i clar. Trebuie să recunosc acum că, de când am început interviul, mă gandesc cu groază că, în toiul evenimentelor, o să se produca o pană de curent. În cazul meu, n-ar fi prima dată. Mda, pană de curent nu s-o produs, a trecut și ziua aia de 13 cu tot cu marțea aferentă. Te văzui activă pe facebook, deci… ești bine. Aoleu, o fi fost fantoma ta? Neee, nu-mi mor mie intervievații când vor zodiile! Superstițioasă? Stai locului, e în capul tău toată treaba! Aoleu, mi se zbate un ochi! Ce să fac? Il scot? Il închid? Îl arunc spre celălalt?

 

Io: Pistruiată, păr ciufulit, ochi zâmbitori, alibi ambulant. Cât din astea ai păstrat?
Oana: Toooot! Sunt ușor de recunoscut după pozele din copilarie. Pistruii sunt tot acolo (acum am și mai multi, că am fost la mare), iar ochii mă ajută să par de-a dreptul ingenuă. Din fericire, mi-a dispărut strungareața de la varsta de 6 ani, aia-mi dădea un aer de copil neastâmpărat. Să mai zic și că am părul roșcat? Sunt un ingeraș, nu alta! Mno bine, păstrează-ți pistruii. Și ocolește marea. Și primăverile. O fi părul tot roșcat da’ sper c-ai învățat să-l domolești. Sau tot ciufulit?

 

Io: De ce te temi de singurătate, penibil și ridicol?
Oana: Singuratatea o trăiesc acum și nu e deloc placută… Așa cum am mai spus, voi, prietenii mei de pe bloguri, nici nu știți cât de mult ați umplut, în ultimul an, un gol din viața mea care tindea să se transforme într-o prăpastie. De penibil și de ridicol m-am ferit întotdeauna, e atât de ușor să ți se pună o ștampilă nepotrivită și să defilezi apoi cu ea pe vecie. Astea și prostia sunt ca moartea – când esti mort, nu știi, sufera doar cei din jur! Mno, pentru asta sunt prietenii. Și blogurile. Când ești mort nu știi?  Ce? Că ești mort, sau că ai ștampilă? Nici când ești prost nu știi. Sau nu-ți pasă. Moartea și prostia au o grămadă de avantaje. De-asta aleg unii să se sinucidă. Din păcate, sunt mai mulți proști decât sinucigași. 

 

Io: ”Viața incepe in momentul în care tu decizi ” Așa e?
Oana: Sper că așa e… Am scris asta în articolul despre viata care cică incepe la 40 de ani. Aberații din revistele glossy, de pe site-urile de dezvoltare personală sau chestii scoase din puțul gândirii de gospodine defulate pe facebook… Frate, la 40 de ani nu mai e ca la 20, oricât te-ai strădui, și aici intervin ridicolul și penibilul despre care vorbeam mai sus. Trebuie să învățăm să ne acceptăm vârsta și să încercăm să trăim frumos, chiar dacă avem riduri, gravitația își spune cuvântul și seara, la culcare, ne lăsăm proteza în pahar. Ok… proteză n-am. Restul… true! Dar nu prea-mi iese treaba cu acceptatul :))))

 

Io: Scrii cu oareșce regulatitate. Nu te întreb dac-o faci cu pasiune. Dar de ce o faci?
Oana: O fac pur și simplu de plăcere. Nu mi-am impus un target. În momentul în care aș face-o din obligație, s-ar simți și s-ar duce naibii tot zen-ul. Nu am întotdeauna inspirație, iar atunci nu scriu, din respect pentru mine și pentru ceilalți. Tu știi mai bine.

 

Io: Cititorii. Scrii cu gândul la reacțiile lor?
Oana: Daaaaa! Ma gândesc ce le-ar plăcea să citească, ce mi-ar plăcea mie să citesc. Chiar dacă textele par lejere, îmi ia ceva timp să le scriu. Sunt foarte atenta la detalii, la deznodământ, îmi plac twist-urile, finalurile neașteptate și, nu în ultimul rând, urmăresc să fie scrise corect gramatical. Te cred și io, după atâția ani de corectură… .

 

Io: Statisticile? Importante? Contează?
Oana: Contează în măsura în care primesc un feedback despre tema abordată. Sunt anumite texte care mi-au depășit așteptarile. Spre totala mea surpriză, una dintre cele mai citite scrieri ale mele a fost “Amanta de pe langa casa”, deci, clar, lumea a fost sensibilizată de acest subiect. Dacă mi-ar plăcea să am mai multi cititori? Cui nu i-ar plăcea?! Dar asta nu înseamnă că o să fac vreodată rabat de la calitate și nici că o să încerc să-mi fac o promovare agresivă. Prefer ca oamenii să mă descopere în timp și să rămână fideli blogului meu. Nu mă grăbesc nicăieri. Acum 11 luni, mă vizitase un singur blogger, azi am o comunitate incredibilă, formată din oameni a căror prietenie mă onorează.  Mno, io mă las de comentat. Îmi bag picioarele in … papuci și mă duc să scriu despre amante. De-alea rele, focoase și cu zvâc. Sigur e sensibilă lumea la de-astea? Sau e doar curiozitatea morbidă a unora, de a ști ce, cine, cum și de ce s-a băgat într-un trio amoros? Inclin să cred că, dacă titlul ar fi fost altul, sensibilizarea s-ar fi produs strict la cititorii fideli! Sau nu, dreaq mai știe… .

 

Io: Deci ai prieteni bloggeri… .
Oana: Da. Mai mulți decât speram. În mai, am avut o inițiativă pentru care, sincer, îmi vine să mă pup singură: am inițiat o ăntâlnire cu prietenii bloggeri și cititori. Era cazul să iesim cu toții din bârloguri… Și bine am făcut! Ne-am simțit excelent. Îți dai seama?! Niște oameni care nu se văzuseră în viața lor, de vârste și cu profesii diferite, legați, în schimb, de o pasiune comună: scrisul! Ne-am simțit atât de bine împreună, încât ne-am decis să ne revedem. Așadar, luna asta, pe 24 (N.a./ septembrie 2016), o să reiteram evenimentul. Esti invitată cu mare drag! Sunteți cu toții invitați!  Mno, io sar peste, dar care vrei, sări. Am auzit de întâlnirea precedentă și că s-a lăsat cu bârloage goale :)) Succes! Poate ne trageți un live pe fb, că tot e la modă, chiar mi-aș dori să văd niște fețe 😉

 

Io: Blogosfera. Cum ți se pare?
Oana: Greu de spus, mai ales că acum fac parte din ea… Eu știu? E ca un magazin universal din copilaria mea. Pe vremea aia, erau doar câteva, de-aia îmi și plăcea să-mi pierd timpul pe acolo. În blogosferă, orice s-ar zice, nu poți să te plictisești, găsești de toate pentru toți, de cele mai multe ori inutilități. Cu toate astea, la fiecare vizită descopăr un produs nou si interesant… Tocmai melanjul ăsta mă atrage. Am ajuns să citesc zilnic cel putin 50 de texte online, deja mi s-au prăfuit cartile pe noptiera.  50? Mno, mai ai pănă mă ajungi :))  Magazin universal din copilăria ta? De-ăla unde se stătea la coadă pentru lapte, ouă, carne? Văileeeeii, tre’ să mă scol mai devreme, bunătățile-s rare :))

 

Io: Ce gen de bloguri citești?
Oana: Cu predilecție, bloguri de umor. Sunt câteva pe care le urmăream dinainte de a mă apuca de scris și le-am ramas fidelă. Citesc însă cu mare placere și poezie, și proza, inclusiv SF. Sunt abonată chiar și la un blog de fashion și nici bloggerii politici nu-mi sunt indiferenți. În mare, citesc orice, dacă e bine scris. Mno, nu-i de mirare că zac cărțile alea pe noptieră… .

 

Io: Critici primești? Constructive?
Oana: Întotdeauna. Și recunosc atunci când nu am dreptate. Am avut și am în continuare de învațat câte ceva de la fiecare. Suficiența nu mă caracterizează, așa că primesc cu recunostință observații de la cei din jur. Poate tocmai de aceea, când a fost cazul, am fost întotdeauna corectată cu eleganță, și apreciez asta. Pfff… las’ că nu-i timpul pierdut, mai vorbim noi când te-o lovi vreunul mai arțăgos. Să vezi tu atunci eleganță și suficiență. Până atunci dă-i înainte cu recunoștință. Mi se pare mie sau ai o pasiune pentru cuvântul întotdeauna

 

Io: Comentarii? Comentatori fideli? Tu comentezi la articolele pe care le citești?
Oana: Lumea comentează la articolele mele, și asta mă bucură tare mult. Uneori râd în timp ce scriu, pentru că anticipez deja comentariile. Unele sunt absolut fabuloase și vreau să le mulțumesc prietenilor mei pentru asta. Am și comentatori fideli, atât bloggeri, cât și cititori, și nu stiu cât așteaptă ei textele mele, dar eu sunt dependentă de răspunsurile lor. Comentez și eu la articolele pe care le citesc, uneori nu pe cât mi-aș dori. Asta nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că mi se pare prea mult să stric, de exemplu, farmecul unei poezii care mă emoționeaza până la lacrimi. Sunt momente în care cuvintele sunt de prisos. Dar prietenii mei știu că am fost acolo și, mai ales, știu cât îi apreciez, pentru că le-am spus-o. Mno, iar aprecieri, mulțumiri, dar lipsește întotdeauna.  Împarți lumea deci, în bloggeri și cititori… . Alte dependențe mai ai? 

 

Io: Nu te intreb dacă scrii pe bani pentru că n-am dat de niciun advertorial. Dacă ți s-ar propune, ai accepta?
Oana: Sincer, nu știu! Asta ar însemna oarecum să mă bag la stăpân… De exemplu, n-aș putea să promovez niciodată un produs despre a cărui calitate am îndoieli. Probabil, dacă mi s-ar lasă mână liberă și nu aș fi constrânsă să abdic de la principiile mele, aș face-o. În stilul meu. Repet, cu unele rezerve. Stăpân??? Ooo, n-ai dat de gustul banilor făcuți din cuvinte, de-aia zici așa :))) Mai vorbim noi… .

 

Io: Subiecte tabu? Despre ce nu vei scrie niciodată?
Oana: Stai să mă gândesc! Am scris despre grași (n-o sa zic persoane supraponderale, na!), despre amante, despre discriminarea la locul de muncă, despre inegalitatea între sexe, despre homosexualitate, despre tatuaje, despre bețivi și cocalari… Nu, nu există subiecte tabu; atât timp cât sunt tratate cu decență și cu obiectivitate, nu cred că e cazul să le ascundem sub preș. Nu știu de ce, dar mi-e din ce in ce mai clar că decență e al treilea tău nume… .  Ufff, unde ți-e chichița, bre? Se termină lumânarea, asta… interviul, și eu tot n-o găsesc!

 

Io: ”În spatele fiecărui bărbat elegant, cult, se află o femeie care i-a dat in cap la timp” Așa e?
Oana: Ei, era o glumă, evident. Am avut un cititor care a scris niște comentarii extrem de misogine (evident, nu a recunoscut), așa ca i-am arătat și partea cealalta a medaliei. I-am demonstrat cât de frustrant poate fi când cineva generalizează. Nu i-a placut. Pe urmă, s-a supărat și pe domnii de pe blog care, culmea!, nu i-au impartasit opiniile. A fost foarte distractiv.  Having fun, ah? Mee to, mi-o plăcut articolul cu pricina. 

 

Io: De ce ai acceptat interviul?
Oana: Am luat-o ca pe o provocare. E prima oară cand mi s-a propus așa ceva, deci nu puteam să ratez ocazia. 🙂 Nu in ultimul rand, am considerat onorantă propunerea. Sincera să fiu, nu mă așteptam. Iti multumesc!  Well, cu plăcere. Mi-ar fi părut rău să te ratez. Sincer!

 

Io: O intrebare lipsește. Care ar fi? Pune tu intrebarea și răspunde la ea.
Oana: Unde te vezi peste un an? Tot aici, în fata calculatorului, așteptând cu nerabdare comentariile prietenilor mei. Și m-aș mai vedea undeva… Poate pe coperta unei carți care va avea ca motto: “O zi in care nu ai râs este o zi pierdută”. Aș fi cu adevărat adevarat fericită dacă aș reuși să fac cât mai mulți oameni să zâmbească. 🙂 Păi… așteptăm coperta aia. Succes!

interviu cu Oana-Roxana Pantazi

 

Acesta a fost un interviu cu Oana-Roxana Pantazi. Care este orice, numai o tipă oarecare nu. Rămâne ca voi să decideți dacă vă place cum și ce scrie. Probabil ați simțit că am fost… mai cu grijă in comentarii. De ce? Pentru că chiar îmi place tipa. Și ca om, și ca blogger. Voi sunteți mari, vaccinați, intrați pe lunk-uri și… vedeți voi mai departe. Mie nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc pentru timpul pe care și l-a petrecut răspunzând la întrebări. Mulțumesc Oana!