Acum câteva zile, ziceam pe Fb așa: ”Citesc niște răspunsuri primite pentru un interviu. Sunt atât de cuminți, de pure, de frumoase prin simplitatea lor, că nu-mi vine să le ating cu comentariile mele. O fi grav?” Mno, într-un final am zis c-ar fi cazul să așez in pagină interviul cu numarul 23,  cu tot cu comentariile aferente. Este vorba de un interviu cu Denisa Aricescu, cea care scrie pe blogul Rosedeny. O știți, n-o știți, haideți să vedeți ce are de spus despre blog, despre ea, despre ce și cum scrie. Iată interviul:

 

 

Io: Cine este Denisa Aricescu? Omul.
Denisa: Ea, Denisa, este un om care nu poate trăi fără emoții: emoția de a privi, emoția de a scrie, emoția de a empatiza, emoția de a citi, iar emoțiile cele mai mari le are atunci când cineva se emoționează. Da, așa e Denisa, o emotivă incurabilă. Haoleu! Hai să nu ne emoționăm așa, din prima, că mă emoționez! Și io, când mă emoționez, plâng. Tu o să empatizezi cu mine, deci o să plângi și tu. Și mai fă interviu, dacă poți, intre trei lacrimi ș-o batistă plină cu muci. Pffff… .

 

Io: Ce eşti? Blogger, poet, amândouă?
Denisa: Să le luăm pe rând. Scriu de când eram foarte mică, publicam adesea pentru revista școlii, apoi aveam o agendă unde scriam până la ultimele pagini. A urmat o pauză de câțiva ani, dacă scriam o poezie, două, iar apoi din 2011, poetul din mine a devenit bloggerul de astăzi. De fapt, poet ?! Nici pe departe, încercarea de a scrie, lasă urme pe blogul meu. Aham. Urme? De pix sau de pași? Nu-i  zici și tu să se descalțe sau măcar să pășească mai cu grijă? Pun pariu că atunci când plouă,când ninge și când îi noroiu’ mai mare încercarea  tropăie pe-acolo de zici ce-i!

 

Io: De ce blog şi nu un caiet clasic?
Denisa: Caiete de toate tipurile, agendă și blog. Când mi-a fost creat contul de pe WordPress, am fost reticentă, ba chiar am renunțat și am reluat deschiderea contului. De ce zic că mi-a fost creat ? Pentru că nu l-am creat eu. O persoană iubită mi l-a creat. Am postat o dată, de două ori și a început să-mi placă. Iar agendele îmi sunt nelipsite, nu pot fără să pun stiloul pe hârtie. Măh, creat-necreat, omu’ ăla o făcut bine.  Acu’… stilou?! Deci nu erau de pix urmele.  Aham. Deci, cum ar veni, dacă nu poți fără, ești dependentă. De stilou, de agendă și de emoții. Booon… .

 

Io: Când ai inceput să scrii? De ce?
Denisa: Din clasa a patra, sub îndrumarea mamei. Mama avea multe caiete pe care i le răsfoiam când eram mică, îmi plăcea ce scria și-mi spuneam că și eu pot să scriu, când mă simțeam descurajată, ea era lângă mine și-mi arăta de fiecare dată că pot și mai bine. Atunci erau miniîncercări, de când am sosit în București, departe de casă, dorul s-a întețit, iar sufletul meu o cam luase razna și aveam nevoie de un punct de sprijin, iar scrisul mi-a stat aproape. Mda, dorul ăsta face… minuni de poezii.  Asta, poezii minunate. Mai ales când te muți în București. Te ia așa, cu întețeală și te sprijini de scris. Intețeală? Ce intețeală mă, amețeală am zis!

 

Io: Ce rol are blogul? Necesitate?
Denisa: În prezent, blogul are un rol important pentru mine, deși nu i-am mai arătat asta în ultímele luni, mă ajută să fiu eu. Povestea blogului acum o cunoașteți. Nu-i arăta că-i important că și-o ia în cap! Și dup-aia începe să facă fițe, că nu-i plac metaforele, că-i rima nu-stiu-cum, că publici prea rar, că i-a dat nușh-cine cu laicu’n ochi, de-astea. Nop! Lasă-l să te ajute, trântește-i un mersi în treacăt și-atât.

 

Io: Este internetul o cale bună pentru a te face cunoscută?
Denisa: Categoric da, în școală, faptul că scriam era deja cunoscut, când mi-am creat blogul, cititorii deja s-au înmulțit. Bine.

 

Io: Facebook-ul te ajută?
Denisa: Mă ajută, sunt integrată în diverse grupuri de literatură, am participat la numeroase evenimente din cadrul Cenaclului de Urgență, iar cititorilor le este mai ușor să acceseze link-urile pe care le distribui atunci când am o postare nouă sau când postez, pur și simplu, ceea ce simt în acel moment. Aham, deci ajută. Valabil și in cazul altor tipuri de bloguri. Până nu le duci lincu’ la nas nu-și mișcă curu’ să intre pe blog. Unii. Stați măh, nu vă enervați, ce dreaq, am zis unii :)))  

 

Io: Am citit câteva din poeziile tale şi-s… diverse. Cum ți-ai caracteriza stilul? In ce gen se incadrează poeziile tale?
Denisa: Să întrebăm sufletul ? Nu-mi place să mă forțez, dacă am o idee, o scriu fix așa cum e. Amestec strofele, găsiți și rime, depinde de ceea ce simt. E un stil propriu, a la mine, nu m-am gândit niciodată. Toate ideile, toate cuvintele pe care le așez nu le consider decât un melanj de emoții. No, na că acu’ am un interviu și cu Sufletu’! Am interviuri cu oameni, cu bloggeri, cu semi-bloggeri, cu pseudo-bloggeri, cu fantome, cu multi-bloggeri, cu animale, acu’ o venit și sufletu’. Nah, la tine melanj de emoții, la mine melanj de… ceva, nu mi-am dat incă seama ce.

 

Io: Cine sunt cititorii tăi? Le-si putea zugrăvi un portret in care să se incadreze toți?
Denisa: Cititorii mei sunt părinți, sunt copii, sunt tineri, sunt bunici, sunt profesori, sunt bloggeri, sunt oameni frumoși cărora le mulțumesc de fiecare dată când mă citesc. Cititorii mei sunt incurajările mele. Pfoai… m-am emoționat! Fără glumă, asta e cea mai mișto chestie pe care a spus-o cineva în interviurile mele până acum!  Bravo ție! 

 

Io: Cum stai cu statisticile blogului? Te motivează să scrii mai mult? Mai bine?
Denisa: Cu statisticile, în ultimul timp mai greuț, nu am mai fost așa activă pe blog, spre deosebire de anii trecuți, dar sunt vizualizări în fiecare zi, cel puțin la postarea Părinții mei sunt nelipsite. Dar, da, mă motivează să scriu mai mult. Dacă sunt, e de bine. Continuă să scrii!  🙂

 

Io: Comentarii? Gen bravo, bine sau… elaborate?
Denisa: Am și comentatori în cuvinte scurte și comentatori cu păreri bine-conturate. Probabil că depinde de gradul de emoție pe care-l stârnești. Adicătelea, dacă omu-i cu un nod in găt după ce-ti citește o poezie, zice bravo Denisa, ăl de-i mai cu sânge rece analizează, numără pașii, remarcă iambu’, de-astea, nu?

 

Io: Eşti integrată in blogosferă? Ai prieteni in rândul bloggerilor?
Denisa: Am început să ne împrietenim pe Facebook, apoi, am reușit să cunosc personal câțiva bloggeri. No bine. N-ai zis de integrare da’ nu-i bai, doar nu vorbim de UE. 

 

Io: Ce părere ai despre plagiat? Ți s-a întâmplat să-ți găseşti versurile in alte pagini?
Denisa: Nu sunt adepta plagiatului, asta clar. Da, mi s-a întâmplat, mi-au spus câteva persoane că au găsit versurile mele atribuite altor persoane, apoi am văzut și eu. Simți cum se strânge sufletul în tine, închizi ochii și respiri… . Ai grijă la respirație, și pe-asta sunt unii în stare s-o plagieze… .

 

Io: Pe când o altă carte?
Denisa: O altă carte cât de curând, urmează să-mi public cel de-al-II-lea volum. Enigma florilor de liliac e primul volum publicat și dăruit persoanelor dragi și câtorva persoane din blogosferă. Nu vă spun, dar am modificat intrebarea la vederea răspunsului. Habar n-aveam că a scris deja una. Să-mi fie rușine! Succes, Denisa, poate pe a doua o vei promova mai mult, să aflu și eu.

 

Io: N-am cunoscut niciodată un poet în carne şi oase. Tot aşa, mâncați, vă enervați, iubiți?
Denisa: Exact la fel, poate să enervăm mai mult persoanele din jurul nostru sau chiar sufletul pereche, atunci când vrea să-ți spună ceva și tu îl/o oprești, doar pentru că ai câteva idei sau în cel mai rău caz, atunci când vine ora de somn și pe tine te lovește inspirația și aprinzi toate luminile din casă, cauți un instrument de scris, un caiet, o foaie, faci zgmot, începe să miaune și pisica plimbându-se prin casă. Cam așa. Dar eu cred că e frumos. De iubit, iubim cel mai mult. Oaileeei, săraca pisică… . Mno, sigur iubiți mai frumos și mai mult decât restu’ lumii… .

 

Io: Ai o muză? Mai multe? Hai, nu râdeți, așa am văzut eu în filme, scriitorii au toți câte-o muză-două! 
Denisa: Am o singură muză, de care mă lipesc și în vis și n-o las să doarmă. În zori, o trag de mână și mergem să adormim stelele, culegem Luna și scriem până departe în adâncul sufletului. Îmi iubesc muza, e cea mai înțelegătoare cu sentimentele mele. Mă depășește treaba, no comment!

 

Io: Iubeşti oamenii? Ii judeci? Urăşti, ierți cu uşurință?
Denisa: Găsesc ceva de apreciat la fiecare om, chiar și un gând de-al lui (al omului) îl găsesc ca fiind un atuu, un gest, un zâmbet. Cine sunt eu să judec ? Mi-ai amintit de ”Iubind, mă iert/ Și iert totul, iubind”. Frumos!

 

Io: Cum te vezi peste mai mulți ani?
Denisa: Este întrebarea care te face să visezi și de ce nu, să te sperii, e întrebarea care are deschidere către necunoscut. Mă văd scriind, mă văd cu mai multe cărți publicate, mă văd mamă, mă văd zâmbindu-le amintirilor, mă văd poate cu mai multă încredere în mine. Te vezi bine. Și eu te văd bine. Succes, îl meriți!

Io: Crezi că e adevărat că ne naştem cu toții poeți?
Denisa: Fiecare om are propriile versuri, rostite și neluate-n seamă. Oamenii sunt poeții propriei vieți. Măi fetițo, nu mai vorbi așea frumos că-mi vine să te pup! Doamne-fere, de unde le scoți bre?

 

Io: Un sfat pentru tinerii talentați care scriu dar nu îndrăznesc să-şi facă publice scrierile?
Denisa: A publica e ca și cum ai încerca o prăjitură, unora le place, altora nu, dar de cele mai multe ori, în arta culinară, desertul este considerat special. Să încercăm, zic ! Aham, zici. Păi… să te-audă cine trebuie!

 

Io: De ce ai acceptat interviul?
Denisa: Am acceptat interviul pentru că atunci când primesc întrebări și este despre mine, simt că mă redescopăr și e altceva, față de ceea ce scriu. Îmi place ! Boon, ție-ți place, mie-mi place. Că te-am pus să vorbești despre tine. Nu știu cât te-ai redescoperit tu prin interviul ăsta, dar eu sigur-sigur am văzut o Denisă… magică.

 

Io: Există o intrebare care nu ți-a fost pusă niciodată. Pune-o si dă-ne şi răspuns la ea.
Denisa: Ce te ține aproape de un om ? Înțelegerea e cea mai frumoasă taină a iubirii. În momentul când asculți un om și îl înțelegi, îi mângâi inima și-l apropii de tine.  Ce naiba să zic? Nimic!  Nu am nimic de comentat!

Îți mulțumesc tare mult, Ioana, mi-a făcut plăcere ! La cât mai mulți intervievați !

20160630_182747interviu

 

Acesta a fost un interviu cu Denisa Aricescu. Veți merge sau nu pe blogul ei, voi hotărâți. Pe mine m-a cucerit. Gusturile nu se discută, clar. Mi-ar place totuși, s-o urmăriți, să-i cautați cartea, s-o încurajați să scrie.  Eu zic că merită. Voi ce ziceți?