Nr.15 Rudia Sparks

Numărul 15 in şirul interviurilor este o bloggeriță relativ veche. Scrie din 2010 şi are două bloguri. Nu-mi dau seama dacă a ajuns la maturitate, dacă se joacă de-a bloggingul sau a intrecut pe mulți dintre noi in cursa catre un blogging de succes. Este vorba despre Rudia. O ştiți, n-o ştiți, haideți să vedem ce are de spus despre blog, blogging, bloguri şi blogosferă. Iată interviul:

Io: Bună ziua. Aveți? Bloguri!

Rudia: Bună să-ți fie inima, cum ți-e căutătura!  Avem! Două la zece lei. Ah, pardon! Două. Neprețuite. Hmm, neprețuite? Da’ cine le-o fi neprețuit? Care-a fost nemernicu’?  Doamne. in ce lume trăim… .

Io: Cine esti? Cum esti ca om?

Rudia: Un om din mulțimea de oameni. Cu o familie și un job. Cu visuri (prea) multe și cu dorințe pe care mă străduiesc să le împlinesc. Uneori cu frustrări, alteori cu reușite. Sunt un om puternic: inventez modalități de a depăși orice lucru care încearcă să mă țină în loc, indiferent de domeniu. De obicei râd mult, ca să mai alung energiile negative din jur. Auzi, esti măritată? Că mă gândeam aşa, job ai, vise ai, râzi… . Cum energii negative? Da’ ce caută in juru’ tău? Haoleu! Auzi, e una care se pricepe la făcut de-alea, de alungat energiile, e bună, ce zici?  A, şi preotu’ ăla…. . Rudia, concentreaza-te la interviu, lasă energiile!

Io: Eşti blogger? De ce?

Rudia: Dacă zic nu…mă umplu de modestie, dacă zic da, pare că sunt arogantă. Așa că o să o iau pe la Buzău (sau pe arătură) și zic: Dacă un om deține (cel puțin) un blog, pe care scrie regulat despre lucruri pe care le mai citește și altcineva în afară de el însuși, se cheamă că este blogger. Ca pasiune, nu ca mod de a-și câștiga existența. Apoi, mă gândesc că dacă alții m-au încadrat în această categorie, fie că a fost vorba despre vreo competiție online, fie că a fost includerea într-un grup al bloggerilor, cine sunt eu să-i contrazic? (Hai c-am dat-o elegant!) Bon, deci tre’ sa ai blog ca să fii blogger. Dacă scrii o lista de cumpărăuri ş-o lipesti pe frigider nu esti. Am înțeles! Elegant ai dat-o, cine-s io să te contrazic?

Io: Cum e bloggerul din tine?

Rudia: Știi cum e treaba asta cu bloggingul? Unii găsesc în blogging o modalitate de a spune în gura mare ceva ce nu au, în mod normal, curajul să spună. Alții au curajul, dar nu au găsit locul potrivit să-și exprime gândurile sau opiniile. Altora le place să-și vadă numele „share-uit”, „tăguit”, aclamat, citat etc. Bloggerul din mine este o variantă mai puțin cenzurată a ceea ce sunt eu. De aceea, în general, scriu pornind de la o experiență personală, chiar dacă uneori crește gradul de…ficțiune. Aha! Ca cum ar veni, ne cam minți! Creste gradu’ de ficțiune? Interesant… da’ cum? Ca pâinea pusă la dospit? Precum cotele apelor Dunarii? Bloggerul din tine e mai curajos deci? 

Io:Care şi când a fost primul tău articol scris?

Rudia: Primul meu articol publicat pe blog a fost în 29 noiembrie 2010, despe creativitate. A fost un pretext să încerc marea cu degetul, pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee în ce mă bag. A fost o primă experiență care a deschis seria celorlalte scrieri, cu altă tentă și cu alt scop decât al primului. Dacă e să o luăm cronologic…de fapt, al doilea articol publicat a fost primul scris, un articol trist despre un copil-înger, dar care îmi este drag și acum! Bravo ție!

Io: Cum scrii? Eşti mulțumită?

Rudia: Cum scriu? Hm… Uneori am impresia că binișor, alteori…mă cam îndoiesc de asta. Dar am articole pe care le recitesc și acum cu mare drag și pe care le plasez mereu în contextul în care au fost scrise. E ciudat cum o scriere poate să-ți trezească simțămintele și la muuult timp după ce ai creat-o. Sunt mulțumită de articolele care au fost scrise firesc, care au „ieșit” pur și simplu, fără vreo constrângere exterioară. Sunt mulțumită și de articolele care atrag cititori, dintre aceia care comentează nu pentru că trebuie, ci pentru că le-a plăcut sau au găsit ceva de spus despre ceea ce au citit. Uneori scriu cu patos, alteori scriu cu revoltă, scriu cu drag, scriu cu gândul la cineva sau ceva din viața mea sau doar scriu. Aha, mulțumire pe linie… .Pai da, că scrisu’ nefiresc oricum nu-l citeşte nici autorul… . 

Io: O faci cu/din pasiune?

Rudia: Tot ce fac, fac cu pasiune! 😀 Și când mă enervez, tot cu pasiune mă enervez! :-))) Îmi plac cuvintele. Mi se pare că au o forță extraordinară de a transmite idei. Trebuie doar să găsești formula „magică” de a le potrivi. Nu îmi iese mereu, dar când îmi iese…țopăi la propriu! :)) Haida, ăsta-i interviu cu un iepure! Stai bre locului, să pot urmări ce zici! Te enervezi cu pasiune? Pe bune? Da’ de ce? Şi tot aşa țopăi şi când te enervezi?

Io: Despre ce scrii?

Rudia: Despre ce am chef. Primul blog a fost unul personal. Foarte personal. Și acum scriu acolo când vreau, fără grija cuvintelor ălora delicate pe care uneori nu le pot descifra, fără să mă gândesc la număr de cititori, la trafic, la cuvinte cheie. Dacă sunt tristă, scriu, dacă sunt veselă, scriu. Dacă mă scoate o chestiune din minți, scriu și despre asta. Dacă vreau să râd de un lucru, scriu. Apoi s-a născut Rudia. Din dorința de a vedea dacă pot scrie și altfel. „La comandă”. Tot cum vreau eu scriu și acolo, și, deși m-am străduit mai mult să mă ocup de partea tehnică a bloggingului, uneori mi s-a făcut lehamite. Prea multe lucruri la care să te gândești când scrii, încât se duce naibii farmecul. Dar  mai cochetez cu ideea adevrtorialelor sau a concursurilor sau a colaborărilor, pentru că uneori am nevoie de provocări care să mă facă să-mi depășesc limitele. Ok… I’m here, tu zi in continuare. Cu cheful te inteleg perfect, si cu provocările, şi cu comanda. Cum adică ”apoi” s-a născut Rudia? Scriai inainte de a te naşte? Măi, nu mă zăpăci că-i două noaptea! Ce dreaq, mai rămâne să-mi zici că atunci când ți-ai făcut intrarea in lume aveai tastatura in mână! Doamne fere’ ! Auzi, s-a născut din dorinta de a scrie la comandă. Nu din dragostea părinților, nu din sex neprotejat? Băh frate, nici naşterile nu mai sunt ce-au fost odată!

Io: Ai un subiect de suflet? Care?

Rudia: Despre ce este în suflet. 🙂 Al meu, desigur. Prima mea „carte” publicată conține texte (care par poezii), pe care le-am publicat și pe blog (pe primul). Chiar și Rudia a debutat…poetic pe blogul ei  și chiar a câștigat niște concursuri cu astfel de texte. La granița dintre literatură și non-literatură. Hmmm, deci esti poet de graniță? Şi cartea cum o citim? Cu buletinu’ in mână merge? Sau doar cu paşaportul?

Io: Există ceva/cineva despre care nu vei scrie niciodată?

Rudia: Am învățat că este adevărată treaba aia cu „Niciodată să nu spui niciodată!” Totuși, evit subiectele legate de politică și de sex. Primul – pentru că nu cunosc mai nimic în domeniu și mi se pare că este…periculos, iar al doilea, pentru că este prea intim ca să faci din el subiect de blogging. Sau prea…comercial?! Și devine iar periculos. Ok… deci nu ştii nimic despre sex si politica e prea intimă. Am ințeles! N-am ințeles?  A, era invers? Păi de ce? Mie mi se pare ca amândouă tratează acelaşi lucru , doar ca unul presupune tactici despre cum sa fuți majoritatea populației iar celalalt cum să o faci cu o singura persoană. Mă rog, se poate şi in grup la unii. Nee, mai bine că nu scrii pe subiectele astea, sunt destui cei care o fac cu succes.

Io: Scrii şi advertoriale?

Rudia: Eu aș scrie. Dar nu fac parte din categoria foarte căutată. Am scris câteva, ba chiar mi-am luat și o mare țeapă la un moment dat. Principala problemă este timpul. Nu pentru a le scrie, ci pentru a-mi ridica blogul suficient cât să curgă cu oferte! 😀 Aaa, vrei, poți, da’ n-ai timp. Timp de țeapa ai avut, totuşi… . ce ți-e şi cu femeile astea, o fi vreuna careia ii ajunge timpul? Să ridici blogu’ Cu timpu’? Cu cricu’ nu merge? O macara, poate? 

Io: Trăieşti din blogging? Dacã nu, ți-ai dori?

Rudia: Nici vorbă! Deși…mi-ar surâde. Dar cum spunea foarte bine Emil, când ai un alt job, o familie, e mai dificil (deși nu imposibil!) să reușești ca atunci când faci exclusiv blogging. Aşa a zis? Ce baiat deştept, aproape savant e!  Eram si io acolo când a zis, i-am sorbit vorbele de pe buze! Auzi, care Emil?

Io: Prieteni in rândul bloggerilor?

Rudia: O, da! M-am uitat acum la primele articole, că tot m-ai trimis acolo. Printre primii comentatori a fost Vavaly! Pe care am reușit să o întâlnesc și cu care mai vorbesc din când în când despre ale noastre. Este doar un exemplu! Prieteni îi numesc pe cei cu care vorbesc destul de des, cei care m-au ajutat într-o privința sau alta, fie legată de blog, fie în afara lui, cei care s-au apropiat de sufletul meu prin ceea ce scriu și prin ceea ce fac. Cred că da, am destul de mulți prieteni în rândul bloggerilor. Ce zici măh? Deci prieten ți-e ăla care a comentat primu’, care te-o ajutat şi ți s-a apropiat de suflet? In ordinea asta sau aleatoriu? Rudio, mă bagi in depresie! Să nu-mi spui tu mie pân’ acu’ ca aşa se fac prietenii?

Io: Participi la blogmeeturi? E un aspect important?

Rudia: Da. Bloggerițele din Bacău au doar vreo 6 blogmeet-uri la activ, dar mă încântă de fiecare dată când  reușim să ne întâlnim. În rest, am mai avut mini blogmeet-uri 😀 Grup restrâns, adicătelea, nu pentru că am fi exclusiviste, ci pentru că ne-am potrivit programele mai ușor sau am avut disponibilitate mai mare. (Hm…le-am ratat pe ultimele două, dar abia le aștept pe următoarele!) Se pune ca blogmeet și concursul ăla despre care nu avem voie să menționăm?? 😀 Pentru că am întâlnit și acolo oameni atât de faini!! Care bre? Aaa, Superblog? Păi m-ați zăpăcit cu el, de-aia nu mai vreau să-l menționați. Alte concursuri nu mai ştiți? Nu? Nici io, mai erau vreo două, da’ au dat ortu’. Mai are Blogatu’ nişte de-alea, da’ am auzit că participi azi şi primeşti ce-ai câştigat după ce-ți vine acru. Disponibilitate mai mare? Parcă ziceai că nu scrii despre sex! Aoleu, era de blogmeet-uri vorba! 

Io: Cu cititorii cum stai? Ai? Câți?

Rudia: Vai, chiar vrei să fac depresie? 😀 Nu știu cum stau. Dacă mă iau după statistici, sunt pe la coadă. Pot să mă scot elegant cu „puțin, ar buni”? 😀 Sincer, deși mi-ar crește inima să văd cum urcă nebunește cifrele statisticilor cu un „boost” artificial, mă bucură enorm când, după o pauză de scris, constat că am cititori fideli, chiar dacă mai puțini, care intră, citesc și comentează, fără a condiționa lucrul ăsta de nimic. Dacă aș scrie despre un subiect „wow”, cu titlu de can-can, să vezi cum aș sparge topurile! 😀 Da mă, spargi topurile cu titluri de can-can! Stai la ăia puțini şi buni, de wow şi can-can se ocupă alții. Si o fac destul de prost, aşa că nu te băga să le strici tu apele!

Io: Care a fost cel mai bine vazut articol al tau?

Rudia: Cel mai bine văzut și cel mai căutat articol (în mod natural, fără niciun artificiu) este unul despre gramatică 😀 Și acum îl mai accesează destul de multă lume. Ştiu, că şi io mai caut de-astea când mă inghesuie dubiile. Şi ca mine-s mulți. Cum in mod natural? Rudio, fii mai explicită că-i trei noaptea şi mă paşte un somn de nu mai văd răspunsu’ de-ntrebare. Asta… pădurea de copac. Nu… adică nu mai pot să te urmăresc.

Io: Urmãreşti statisticile? Le dai importanță?

Rudia: Nu le urmăresc întotdeauna. Tot din lipsă de timp. De cele mai multe ori intru, scriu, comentez sau răspund comentariilor și ies pentru că mai sunt și alte treburi care așteaptă (ne)liniștite la rând 😀 Dar mă bucură mult când cifrele alea se mărec, la fel de mult cum mă iau nervii când nu reușesc să depășesc un prag minim (psihologic). Evident, cifrele alea nu se măresc singure, decât dacă ai o lupă, ci trebuie muuultă muncă!  A, e cu praguri? De ce nu zisăşi bre, să fac şi io pasu’ mai amplu la intrare? Acu’ spui, după ce mi-am belit toată incalțamintea şi amândoi genunchii? Nu se măresc singure? Naşpa, deşi psihologic vorbind cam ai dreptate… .

Io: Cum stai cu comentariile? Le triezi?

Rudia: Nu am eliminat niciodată decât comentariile clasice spam. Nici măcar pe cele agresive și negative. De maxim două ori am editat comentarii, pentru că limbajul era ușor peste limita bunului-simț. În rest, toate văd… lumina zilei. Și eu zic că am răspuns mereu tututor. Mi se pare că este o dovadă de respect pentru tine, în primul rând, să răspunzi celor care s-au străduit să scrie ceva. Uneori, am mai întârziat, dar nu am ratat pe nimeni! (Cred!) Aha! Bine faci că editezi lumina zilei!  Ce? A, editezi limbajul. Comentariul. Scuze! Se facu’ ora 4 şi mă straduiesc să editez ceva acilea, mi-e ca ratez interviu’.

Io: Tu pe cine/ ce citeşti?

Rudia: Butonul „Subscribe” mi se pare genial! Dacă îmi place ce am citit, apăs. Și când iau mailurile la rând, deschid fiecare pagină. Citesc și pe cei care s-au oprit pe paginile mele, măcar de curtoazie, să văd cine sunt. Dacă îmi plac, revin. Pe unii îi citesc ma des, pe alții i-am mai neglijat. Nu aș vrea să fac o listă…pentru că ar fi prea mulți și tot aș uita pe cineva! Uite, la tine am citit cu fidelitate toate interviurile! Pentru că mi s-a părut că am despre ce citi! (Nu știu zău, cu ultimul cum ai dat-o…dar om vedea ce zice lumea! 😀 ) Cu ultimul am dat-o bine, cu plagiatu’ am dat-o-n perete. Nah, am şi io butoane, ca tot omu’.

Io: Ce părere ai despre plagiat, plagiatori și plagiați?

Rudia: Pfuai! Cui îi place să fie copiat? (Între noi fie vorba, eu nici la școală nu muream de plăcere când trebuia să dau altora să copieze la lucrări! 😀 Dar pentru că acolo era chestiune de viață și de moarte… uneori…) Consider că trebuie să fii capabil să creezi conținut original. Și să nu-mi vândă mie gogoși nimeni cu treaba aia că nu poți să inventezi nimic nou când e vorba despre un subiect științific! Nu poți inventa nimic nou, dar poți găsi o formă a ta, personală, sub care să-ți exprimi părerea despre subiectul cu pricina. Desigur, asta dacă nu ești în stare să inventezi tu altceva, să cercetezi pe cont propriu și să vezi câtă muncă e, apoi să-mi spui tu mie dacă îți convine să vină unul sau altul și să copieze ce ai scris sub numele propriu, motivând că…„nu se poate scrie nimic nou”. Aș vrea să fim înțeleși: nu critic aici nicio persoană, ci îmi exprim opinia, în general, despre subiectul plagiatului. Ca să fiu înțeleasă, merge un exemplu concret. La un moment dat, am avut un proiect în care mi se cerea să scriu 15 articole despre roofing. Am citit tot ce am putut citi pe tema respectivă și a trebuit să scot 15 articole unice, necopiate, alfel pica înțelegerea. Deci se poate. Și eu nu sunt vreun geniu într-ale scrisului! Despre plagiatori…numai de bine. Dar când o să fiu eu celebră ( 😀 ) să nu-i prind cu mâța-n sac la mine în ogradă, că-mi uit manierele! 👿 Ok… original, mâță, maniere. Am inteles! Ai putut sa scrii cinşpe articole originale despre roofing? Pentru asta meriți felicitari! Madre mia! 15? Ce-i ăla roofing? A, gata, m-am documentat, e ceva cu țigle pe acoperis. Păi normal, ăsta-i usor de manevrat ca subiect, acoperişurile pot fi rotunde, ovale şi, in general, ascund gândurile. Că țiglele ies mereu la vedere. Chiar dacă nu la prima vedere. Nu despre asta era vorba? E vorba de acoperişurile de case? Ok… tu ştii mai bine, că doar ai scris o gramadă despre asta… .

Io:Dacă s-ar intâmpla sa intri intr-o dispută blogosferică, cum crezi că ai reacționa?

Rudia: Dispută?? Fug de ea ca dracu, pardon, necuratul de tămâie! Cu atât mai mult cu cât e…blogosferică Dacă nu e omul față în față e și mai grav. Câte tonalități ale vocii și expresii ale feței nu se pierd când tastezi! Și cum omul pricepe cu totul altceva decât ai vrut să spui (sau pricepe ce vrea) și apoi…„fandacsia-i gata”, vorba ceea! Nu-mi plac disputele de niciun fel. Am avut și eu una pe primul blog. Am plând trei zile de supărare! (Da, eram la început.) Acuzații pe nedrept la un articol despre experiența mea ca profesor. Pac! Pusă la zid, tras în rafale și apoi crucificată. Peste o vreme, alt articol, perechea comentatorului, altă rafală, jigniri, crucificări. Și parol c-am fost decentă și corectă! Deci nu! Că și dacă ai dreptate, nu te poți pune cu răutățile decât dacă ești călit și te descurci în lupte sângeroase! Aha, deci… da, cum zici tu aşa e! Nu te contrazic că s-a facut ora 6.

Io: Unde ai vrea să fii in secunda asta?

Rudia: Vaaai! Nu pot ă spuuun! E…secret! 😀 Dar având în vedere că sunt la munte, e liniște, e aer curat, e program „de voie”, mă bucur că sunt și aici! 🙂 De ce nu poti? Crezi ca te-aş fi ”editat”?

Io: De ce ai acceptat interviul?

Rudia: Am ezitat pentru că nu știu dacă au ce învăța alții de la mine, așa cum am avut eu ce învăța de la predecesori (mă refer, desigur, la predecesorii într-ale interviului!) Pe de altă parte, m-am simțit…surprinsă plăcut și importantă. Am acceptat pentru că ideea ta mi s-a părut foarte interesantă și pentru că nu mi-am mai gâdilat de mult orgoliul. (Iar acum, orgoliul e atât de gâdilat că râde în hohote! 😀 ) Bun, ai sărit de la modestie la gâdilat. Şi cam ce-ai invățat tu de la predecesori? Că numarul opt lasă comentarii lungi, zecele copiază de pe la alții şi unii-s certați ori cu modestia ori cu justa apreciere de sine? Sincer, din paişpe de până acum, io n-am invatat decât un singur lucru: o interbare proastă nu va primi niciodată un răspuns genial, decât dacă respondentul ghiceşte ce dracu’ ai vrut să intrebi!

Io:O intrebare pe care ai fi dorit să ti-o pun? Pune-o si raspunde-ți la ea.

Rudia: Na, că aici m-ai blocat! O întrebare…„Te-ai gândit vreodată să renunți la scrisul pe blog?” 😀
Am avut pauze. Lungi. Unele prea lungi. Și asta pentru că m-am simțit copleșită de multitudinea de lucruri mai mult sau mai puțin utile pe care trebuie să le faci zilnic. Uneori am fost dezamăgită de criteriile de apreciere ale unor „jurii” și am zis că poate ar fi înțelept să mă retrag discret. Dar am constatat că scrisul dă dependență. Și că unele subiecte care apar de nu știi unde, parcă te fac să trepidezi și dacă nu scrii și tu părerea despre, ai senzația că ești mut. Cert este că, dincolo de cititori  statistici, blogurile mă așteaptă mereu tot acolo. Așa că o iau de unde am rămas și mă aventurez. No comment că n-am intrebat-o eu!

Acesta a fost interviul. Bun, rău, intrebări inspirate, expirate? Neee, am incetat demult să-mi mai fac griji pentru asta. Ce contează, la final, sunt răspunsurile primite. De-acolo puteți extrage concluzii. Şi Rudia a fost, in opinia mea, generoasă şi destul de coerentă. Dincolo de comentarii, vă las plăcerea de a o descoperi, in toată spendoarea ei, pe cele două bloguri. Cum? Ce splendoare? Aia splendidă! Sunteți enervanți azi, zău aşa! Nu mai poate omu’ să scoată o vorbă cu voi! Nu o laud, nici n-o mângâi pe creştet. V-am adus-o in atenție doar. Voi decideți dacă o veți urmări sau nu, dacă vă place stilui ei, dacă vă merita atenția şi timpul. Eu ii mulțumesc pentru că şi-a rupt ceva minute bune din vacanță pentru a-mi răspunde. Mulțumesc Rudia!