Să ai un blog te costă cateva minute si efort de cateva clicuri. Ieftin, nu? După ce-l ai, incepi să scrii. La inceput timid, stângaci, alegi cu grijă cuvintele, te corectezi, stergi, scrii, iar stergi, scrii, publici. Articol după articol. Apar cititorii. Intâi răzleți. Odată cu primul comentariu primit, te simți blogger. Şi-ți vine să dormi in fața monitorului, aşteptându-l pe următorul. Nu scrii degeaba, ai strâns câțiva urmăritori si vrei din ce in ce mai mulți. Scrii cu indârjire, zilnic, pe diferite tonuri, şi astepți reacții… . Vă sună cunoscut? Ați fost aşa la inceput? Eu da. Am inceput acum trei ani. Dintr-o joacă. In timp, blogul a devenit insula mea secretă. Pentru că n-am spus nimănui mult timp.
S-au scurs trei ani. Scriu mai rar, dar cu aceeasi plăcere. Scriam. Până acum câteva zile, când m-am oprit să mă intreb de ce dracu’ mai scriu. Chiar aşa, de ce? Ce caut eu intr-o lume in care furtul, injuriile si rautățile nu mai lasă loc de nimic? Stiți probabil, de interviuri. Stiți şi de taifunul stârnit de unul dintre ele. Am fost acuzat, pe rând, de apărarea infractorului, de lipsă de reacție, de prea multă reacție (când am mutat discuția pe Fb). Si comentat, şi intors pe toate părțile. Mi s-a dedicat şi un articol. Mă rog, un final de articol. Bun articol, plin de toate cele, cât sa-mi stingă orice dorință de a mă mai atinge de tastatură. Mi s-a sugerat să scriu din nou despre el, despre plagiator, să-l blamez, să-i dau si eu in cap, că doar eu i-am luat elogiosul interviu. Am şi avut intenția să scriu un astfel de articol, l-am inceput şi … m-am oprit după primele litere. A copiat? Da. Recunoaşte? Şi da şi nu. Il aprob? Nu. Vreau să-l injur, să-l fac prost, să-l fac să se simtă de nimic? Nu (deşi asta am cam vrut când am postat pe Fb). Atunci, ce vreau? Nimic! Am auzit atâtea, am citit atatea, incât „oaza” mi-a devenit duşman. Despre asta e bloggingul? Despre hoție, bani şi defăimare? Despre răutate, refulări şi invidii? Aşa a fost dintotdeauna? N-am ştiut. Am ştiut oare şi n-am făcut că nu? Tot ce se poate, nu mai bag mâna in foc nici măcar pentru mine. Nici ca blogger, nici ca om. Pentru că, vedeți voi, nu pot fi un pic blogger şi mai mult om. Si nici invers. Deşi pare de necrezut, mulți bloggeri reuşesc să separe. Cum, ei stiu.
Mă ascund in spatele unui nick care nu mă mai protejează indeajuns de mult incât să pot continua. Nu mă mai protejează nici de alții, nici de mine insumi. Mai vreau să fiu blogger? Nu. De ce nu şterg blogul? Pentru că am investit in el ani de sentimente, care mai de care mai bine pitite printre rânduri. Mă voi răzgândi? Voi scrie din nou? Nu stiu, v-am spus doar că nici in mine nu mai cred. Sunt o ființă duală, maleabilă, stupidă. Bloggerii sunt tranşanți, făcători de dreptate, imaculați. Vreau să fiu ca ei? NU!
Ei na! Unde ti-e umorul în astfel de situații! De ce lași anumite păreri sa-ti afecteze scrisul? Sau dorința de a scrie?
Scrie! Descarca, refill and move on!! Like is beautiful!! Blogging is great! 😛
In secunda asta nu e nici umor, nici dorințe de vreun fel! Mâine, cine ştie… .
Am vrut sa scriu” life is beautiful”
Bloggerii sunt oameni. Nu sunt nici mai tranşanţi, nici mai făcători de dreptate, nici mai fără pată decât alţii. Le place doar să se bage în seamă mai mult decât altora – că altfel nu s-ar fi apucat de scris online, nu?
Şi nu le plac cei care copiază de pe alte bloguri, pentru că ştiu de cât efort e uneori nevoie ca să scrii un articol. Oricine munceşte cinstit se revoltă împotriva hoţilor.
Până la urmă, ce mare nenorocire s-a întâmplat? I-ai luat un interviu un blogger fără să ştii că-şi copiază o parte din articole de pe unde poate. Dar s-a nimerit să ştie alţii şi nu i-a răbdat inima să nu spună. Şi bine au făcut – că ziceai că scopul acestor interviuri e să ne cunoaştem între noi. Iar intervievatul cu nr. 10 e din categoria „şi se jură că nu fură, dar l-am prins cu raţa-n gură” – fapt care a încins mai tare spiritele, nici măcar prea multe, că nu s-a sinchisit prea multă lume.
Şi eu, cel puţin, nu pricep de ce trebuie să te retragi pentru atâta lucru. (Dacă numai ăsta e motivul.) Apele se mai tulbură câteodată, dar pescarii şi navigatorii se întorc după ce trece furtuna. 🙂
Nu vreau sa fiu pescar. Pestişor sunt, iar furtunile mă dărâmă. Nu te strădui sa ințelegi, efortul nu-ți va fi rasplatit cum se cuvine.
În analogia mea cu apele tulburi, oamenii sunt pescari, nu peştişori. 🙂
Dar nici peştişorii nu se lasă înfrânţi de furtuni, altminteri viaţa ar fi dispărut de mult de pe planeta asta.
Şi nu mă străduiesc să înţeleg. Am spus doar cum văd eu lucrurile, cu speranţa că te-ar putea ajuta să mergi mai departe – dar mă opresc aici. 🙂
Mulțumesc
Subscriu fiecarui cuvant lasat aici de Mariana.
Hai, comentatorule, capul sus, privirea inainte, vant din pupa! Nu e vina ta ca nu exista o lume ideala.
Draga mea… răutăţile şi frustrările oamenilor vor fi întotdeauna! Nu renunţa doar că aşa vor unii. Nu renunţa din motive absurde şi niciodată să nu renunţi la ceea ce faci şi îţi place. E normal să te simţi călcată în picioare, aruncată pe toţi pereţii…dar nu renunţa în momente de furie.
De ce? Pentru că se vor bucura ceilalţi…”las-o, am şters cu ea pe jos şi a dispărut din blogosferă”! Probabil aşa vor gândi…nu ştiu! Am citit interviul cu pricina, am citit comentariile…m-am abţinut să nu zic şi eu ceva pentru că m-a fi luptat cu morile de vânt!
Fii tu şi atât fără să îţi fie teamă…probabil răutăţi vor mai fii sau poate nu!
Te îmbrăţişez cu drag…virtual, of course :*
Multumesc pentru incurajare. Dacă aş sti că asta le va face viata mai bună, ca plagiatul va disparea, mi-aş sterge blogul, negreşit. Dar nu , asta nu se va intâmpla… .
pfff hai că am tastat cu picioarele 🙂 văd că nu pot să-mi corectez textul…mă duc să-mi tai o venă, poate chiar două 😛
Lasă-le la locul lor, tai eu din ale mele, mai am una. Cred…
Prin acel interviu ai prezentat activitatea de pe un blog. Continutul – nu face parte din atributiile tale sa verifici originalitatatea textelor. Nici macar nu ai instrumentele necesare pentru a face acest lucru.
Ai spus ca ai vrut sa faci un articol de blam tipului. Nu merita sa-ti canalizezi atentia pentru un articol nou. Eu as face atceva. La interviul tipului, la fiecare intrebare la care a raspuns as pune cu rosu urmatorul text: Plagiator dovedit.
Cred ca este mai simplu. Ce zici? 😉
Se pare c-am prezentat-o in necunostintă de cauză. Nu, nu verific, iau ca atare, mea culpa. La ideea articolului am renunțat, cat despre sugestia ta- e bună, dar nici măcar asta n-am să fac. Nici macar atât. Naivitate pâna in pânzele albe, stiu. Prefer să văd oamenii aşa cum mi se arată. Mă ascund, deci trebuie să accept că şi alții au acelaşi drept.
Tu faci referire la articolul cu interviul nr 10, luat lui Iuliu Bakcsi.
Nu cred că se poate vorbi de defăimare în cazul ăsta. Eu așa gândesc, că dacă-i spui unui hoț că fură nu-i defăimare, ci prezentare a lui într-o justă lumină. Poate chiar ai o datorie față de adevăr să faci lucrul ăsta, cu condiția să nu exagerezi și să n-o faci din răutate. Nici de jigniri nu cred că a fost vorba, pentru că nu am văzut injurii sau atacuri la persoană. A fost un epitet în final, care e o concluzie la modul cum s-a manifestat Iuliu. De altfel, te rog să notezi că eu l-am interpelat foarte elegant. El putea spune că da, a greșit, dar o să rectifice și n-o să mai facă, și s-ar fi scos. Discuția a continuat (pe făgașuri uneori suprarealiste) pentru că omul, prins cu mâța în sac, a început să justifice actul de a plagia la modul general. Ori asta cam cere o discuție sau două, un articol sau două, imho.
În schimb, eu nu l-aș numi pentru asta infractor (și cred că acest epitet e mai aproape de defăimare decât cel de prost, pe care i l-a aplicat, pe bună dreptate, Cudi, chiar dacă poate tu l-ai folosit doar ca un mod de exprimare). Nu e infractor, dar nici om cu principii etice și morale nu-i. Cam pe-acolo s-a purtat și discuția, pe la partea etică, nimeni n-a zis că trebuie să intre-n închisoare sau ceva.
Alte precizări:
„A copiat? Da. Recunoaşte? Şi da şi nu.” – recunoaște că-a copiat dar susține sus și tare că nu-i nicio problemă în asta.
„ Vreau să-l injur, să-l fac prost, să-l fac să se simtă de nimic? Nu” – eu nu ca să-l înjur etc l-am pus la tablou, dar aici trebuie totuși făcută diferența între un om și un defect. Chiar dacă prietenul, soția, copilul etc merită toată iubirea noastră, este nesănătos să nu luptăm în același timp cu viciile pe care le au (preferând să închidem ochii la ele). Îți iubești copilul dar îi dai peste degete când îl prinzi furând, dacă cu vorba bună nu merge. Iar Iuliu are o vârstă și știe ce face, chit că nu i-a dat nimeni peste degete decât așa, un pic, virtual, ca o adiere.
Restul, nu te supăra, sunt cam exagerări de-ale tale. Invidie? Răutate? Refulări? Invidie pe ce? Pe faptul că un om își produce textele prin copiere? Da, asta merită invidiat. Right.
Și încă ceva: tu zici că te gândești să renunți pentru că lumea e rea, gen. Dacă eu nu aș fi pornit acel dialog cu Iuliu, te-ai fi simțit mai bine? Pentru că eu, observând acel articol copiat, aș fi avut aceeași părere despre Iuliu, și-anume că-i plagiator, chiar dacă n-aș fi exprimat-o în comentarii. Cudi, găsindu-i acel articol cu un fragment copiat de pe Wikipedia, ar fi avut aceeași părere despre el, chiar dacă n-ar fi scris un articol. Iar Iuliu, chiar dacă nu s-ar fi „certat” cu noi, ar fi rămas același om care obișnuiește să plagieze. Totul ar fi fost neschimbat la nivel de esență, legat de modul nostru de a fi sau de a gândi. Singura diferență ar fi fost că pe blog ne-am fi limitat la a scrie panseluțe și ne-am fi lăudat unul pe altul. Adică singura diferență ar fi fost legată de aparențe. Și totuși, tu preferi cazul ăsta. Acum trei luni, când nimeni nu se certa cu nimeni la tine pe blog, Iuliu era altul? Eu, chiar dacă nu te cunoșteam, eram altul sau puteam gândi altceva despre un om care plagiază decât că nu-i frumos ce face? Lumea era exact la fel și acum trei luni, și acum un an.
Doar că, poate, puțin mai ipocrită, pentru că în scris nimeni nu exprima ceea ce gândea cu adevărat.
Sau puțin mai falsă, de fapt.
Ethos, ai scris, ca deobicei, mult. A câta oară vrei să-ți spun ” nu-ți mai bate capul”? „Lumină justa” zici tu… eu aş spune altfel. E lumina pe care ne-o aprindem deasupra capului, fiecare dintre noi, si vrem sa fim vazuți in ea. Nu te mai obosi sa răspunzi, pastrează-ți aplombul pentru o cauză mai bună. Lamentările mele sunt fix ale mele, parerile la fel, interviurile aşişderea, vina idem. So… give up!
lol. deci eu i-am zis că plagiază ca să fiu eu văzut într-o lumină mai bună? :)))
Vai de capul tau… si al meu…
Văleleu, se lasă cu telenovelă aici.
Eu nu ţi-am dedicat ţie articolul. Te-am împuns de vreo două, trei ori pe-acolo cât să mă ţii minte şi să ştii că nu-i corect să iei partea hoţului, absolut deloc. Iar tu i-ai luat, mai pe ocolite, apărarea, mutând „căcatul de discuţie” pe facebook şi argumentând că şi ăia care se folosesc de o poză luată de pe google pentru imaginea de profil sunt la fel de vinovaţi de plagiat, ca Iuliu. Citez: „Desi poza nu e a ta, o lasi sa te reprezinte. Si nici nu spui de unde si a cui e. Eu la fel, by the way, deci, nu cumva si noi plagiem?”. Cum această penibilă diversiune n-a funcţionat, noi am continuat să certăm plagiatorul intervievat (pe care tu-l citeşti, după cum ai mărturisit), dar tot degeaba, că batem şaua să priceapă iapa. Iar acum tu suferi. Şi vrei să renunţi. Că trăim într-o blogosferă rea, cu plagiatori şi hateri, iar tu nu ştiai asta.
Şi totuşi, comentatoareo, ce te-o mânat pe tine-n luptă să iei interviu lui Iuliu Bakcsi? Sau Domnului Roz? Crezi că e bine să duci mai departe numele ăstora, să-i ridici în Google, să-i citească mai mulţi? ÎCum naiba ai ajuns tu să-i citeşti fix pe ăştia doi?
La final de comentariu, hai sa râdem împreună cu trei rânduri din vestitul tău interviu:
„Io (comentatoarea):Te străduieşti să ii atragi (cititorii)? Cum?
Iuliu: As minti daca as zice „Nu”. Normal ca ma straduiesc sa-i atrag si sa-i fidelizez, prin continut si printr-un stil propriu.” Ahahahaha. AAHAHAHAHA.
Nu ți-am multumit? E alegerea mea pe cine citesc. Asa cum e si a ta sa comentezi aici. Chiar asa, ce cauti tu aici din moment ce ti-ai exprimat deja parerea?
Speram la mai mult de la tine, vorba aia: spune-mi ce citeşti ca să-ţi spun cine eşti.
Si de ce sperai, mă rog? Te-am adus cu forța aici, ți-am promis ceva? Nu te stiu, nu mă stii, de ce să speri?
Comentatorule, poate că până la urmă e o problemă de afinitate. Sau de neînțelegere. Știi tu, eu am un anumit stil de a glumi, tu altul, nu mă cunoști, și când glumesc, poate crezi că sunt răutăcios sau te iau peste picior. Adică poate e vorba de moduri diferite de exprimare ale unora dintre noi, care totuși, dacă am reuși să avem un dialog mai profund, am constata că aderăm la multe principii similare.
Uite, te-a deranjat reacția lui Cudi, văd. I-ai un interviu. Dacă o să vrea. Și întreab-o acolo: păi măi Cudi, așa se face, așa se vb cu săracul om? Sau în fine. Înțelegi ideea. Și să-ți zică ce gândește. Poate așa o s-o înțelegi. Sau nu. Dar în orice caz, mai diversifici interviurile, nu? 🙂
Incetează cu sugestiile, nu mai gândi pentru mine! Stilul si dialogul tau profund nu se pupă cu stilul meu. Si dacă nu se pupă, nici n-or să facă pui. Give up!
Dar ar fi totuşi interesant să-i iei un interviu lui Cudi. Sau, cel puţin, eu l-aş citi cu interes. 🙂
ŞI ar fi păcat să nu continui seria interviurilor – după părerea mea.
NU! In veci!
Nu-i nimic! O reiau eu! Toată treaba asta a fost de fapt un scenariu ca să pot opri aceste interviuri, să încep să le fac eu! 😀
Cum tu iubesti adevarul verde, ar trebui sa te credem! Sa- l reiei sanatos, sa-l duci cu bine la capatul lumii, până in Canada
La mine prin România, „adevărul” se scrie legat. 😛
E asa o varză aici ca nu mai stiu cui te adresezi. Adevarul tau se scrie in diverse forme, Ethos.
Să văd dacă am înţeles: ai luat un interviu cuiva. Acel cineva se dovedeşte a fi plagiator de ocazie sau de profesie, nu am stat să mă lămuresc. Se încing spirite la comentarii, se scriu postări pe două bloguri despre asta, se aruncă replici mai mult sau mai puţin acide. Eşti „acuzată” că iei partea „infractorului” şi tu ne scrii acum că „gata”. Că eşti dezamăgit, că ţi+a pierit cheful de blog. Vreau să te întreb ceva şi te rog eu să nu uiţi o secundă că îmi eşti tare drag, comentatorule. Aşa că nu e pic de răutate, da?
Din tot ce ai scris în ăştia 3 ani, interviul ăla e singurul care te reprezintă? Dincolo de interviul ăla, tu unde eşti? Numai acolo? Faptul că cineva a semnalat un plagiat făcut de cineva căruia tu i’ai (nu am cratimă pe tastatură, e blocată tasta aia) luat interviu, fără să ai habar că practică şi copy&paste, e ca şi cum tu eşti vinovat şi te retragi cu capul plecat? Îţi asumi o vină pe care nu o ai? De ce? Să dai satisfacţii cui? Să dovedeşti ce? Ai vrut să fii imparţial în calitate de gazdă. Asta nu te face vinovat de nimic. Pe FB nu ştiu ce e, nu e treaba mea, nu am, nu vreau să ştiu.
Hai, lasă supărarea, trage aer în piept şi scrie mai departe.
Tac. Că îl întrec pe Ethos la scris 😀
Se pare ca da, dau trei ani pentru un interviu. Si nu, pe Ethos n-o sa-l intreci, stai fara grijă!
Nu îmi permit să îţi spun ce să faci. Sunt convinsă că ştii mai bine decât toţi cei de aici. Atât! Nu sunt implicată în poveste, nu mai spun nimic.
Felicitări!
Mie? Pentru ce?
Cred ca pentru mine erau, s-o fi bucurand ca renunț…
Ah, scuze. Mi-a apărut mie, ca răspuns.
:)))
Pentru comentariu, firește. Îți dau dreptate și ai dreptate.
Mulţumesc frumos!
Nu te lasa! 🙂
Aş vrea să spun ceva inteligent dar nu găsesc. Tot îmi vine în minte o imagine cu baloane de săpun. Sau că ce e val ca valul trece, că tot văd marea de pe geam (na, că plagiai şi eu, nu m-am putut abţine). Eu zic să o lase baltă toată lumea că, blogging-ul e greu şi fără să vă doară capul de conţinutul altora! Asta-i părerea mea, nu că ar avea de ce să conteze. Cu toţii greşim, important ar fi să şi învăţăm câte ceva din aceste întâmplări şi să mergem mai departe.
@comentatoramator bănuiesc că aveai în plan şi alte interviuri. Să fiu în locul tău, aş continua.
Cudi, acum un an sau doi m-a înţepat şi pe mine, ceva în legătură cu Vienela, dar n-am pus la inimă (câteodată îmi pare rău că am o asemenea memorie). 🙂
Radu, aveam in plan, da. Am facut planul zop. Si nici macar nu-mi mai pasă
Păi e planul tău, cum să renunţi la el?
Asa, prin abandonare. Ironic, nu? Eu care glumeam pe seama abandonului
Eu sper să nu te opreşti dar decizia este, firesc, a ta!
…te-ai suparat pe mine când am făcut un amalgam din „interviul meu”, mergând clar în direcția că în acești trei ani, ceea ce sunt – deși un grăunte – e suma și acestor întâmplări din blogosferă; că pe lângă scrisul și bătutul câmpilor am înțeles care sunt regulile jocului, fie el virtual; că avem blog, nume și prenume, însă e tare ușor să le transformăm în praf și reputație proasta dacă nu știm exact cum și pe unde ne plimbăm chiar și cu privirea și ..copy-paste.
Stii, de ce am spus ca am mai multe defecte decat calitati? Pentru ca in realitatea mea, cândva, m-am făcut de cacao..trădând. Ei bine, de cand am blogul am vrut să renunț de zeci de ori, mai ales cand i se intampla ceva vreunui blogger cunoscut. Apoi, realizam ca nu asta e solutia. Solutia era sa fac ceva cu bucurie, in stilul meu, nu al altora. Da, dar eu scriu …bălării, poezii, care probabil sigur vor semana cu vreun stil, al cuiva. Ce fac eu? Mă revolt la vreun apropo subtil? Nu, continui până îmi iese mai bine, dar nu iau munca altuia.
Ti-am lăsat aseara parte dintr-un comentariu, care ne spunea ce urmăresti prin aceste interviuri. Nu au fost decat 14. Am intrat și am citit 13. Inclusiv pe al lui Iuliu. Iuliu care nici măcar nu a venit sa-mi lase un rand, asa cum i-ai sugerat „potecuței” ca ar fi frumos sa o faca daca i se adreseaza cineva; a făcut-o doar când a început balul. Era evident că nu vor fi doar aplauze. Eu simt, pe alocuri, dezaprobarile chiar prin faptul ca nu multi bloggeri au lăsat un semn prin interviuri. O mână de oameni au trecut, repetat, iar cei mulți în tăcere, căci e mai sigur. Parcă e un cerc. Și te superi că fiecare are interpretare proprie și vrei să dispari? Păcat…
Și eu sunt de acord cu ceea ce spune Mariana, dar mai vreau să spun că tu mi-ai readus bucuria bloggingului. Ne-ai adunat, puțin, caci eram fiecare cuminti in coliviile noastre cu vorbe. Umorul tau e musai sa iasa la suprafata și sa iei ceea ce s-a întamplat, ca o experiență. Din toata povestea asta, Iuliu e cel care a gresit. Putea sa tina cont de asta cand știa ca „e la tine acasa” și-ți vinde „gogoși”. Restul devine istorie și…lecție. Mi-ar plăcea să nu rămâi comentatorul amator cunoscut și datorita acestui „incident” și sa scoți la rampa ceva nou. Asta e, in „familie” oamenii se mai și ceartă. Dar revin și continuă..
Poate ti se interpretează prea mult fiecare cuvânt, acum, dar cred ca fiecare s-a făcut înțeles. Asa cum ți-am fost mereu aproape, cu vorbărie goală sau nu, as vrea sa cred ca bifezi și „accidentul” asta și iți continui proiectul, iar eu pot să mă bucur de umorul și „ascuțișul” limbii tale comentatoare .
Proiectul ăsta sau altul.Tacerea nu e o solutie. Stiu cum e…
Nu-mi amintesc sa-mi fi dorit vreodată sa-l sterg. Acum… . Da, oamenii care se cunosc se ceartă. Cei care te cunosc capata un anume drept sa se certe cu tine, sa te critice. Dar aici, in spatiul public, toti, indiferent de gen, fel, formă, capăta acest drept printr-un singur click. Nu cred că am luat vreodata in calcul asta, si rau am facut!
..despre asta am scris mai sus. Gata, mult zgomot pentru un subiect…., mă retrag…
De un lucru sunt sigura, ..inca un nume va fi super cunoscut in virtual, cu publicitate gratuita, iar in ceea ce mă priveste știu de ce mă invart doar prin anumite locuri, chiar dacă nu voi fi scutită niciodată de priviri străine, și… sub lupă. Asta e.
Inca o data, mi-as dori ca ăsta sa fie un obstacol doar și comentatorul sa bazaie multa vreme pe aici…
„Proiectul ăsta sau altul.Tacerea nu e o solutie.”
Nu sunt de acord! Mai degrabă şi ăsta şi altul! 🙂
..ar fi ideal, Radu. Cat despre clickul care ne da dreptul multor lucruri pe aici, nu știu ce să zic. Mai degrabă zic despre „nevoia” noastra de a fi acolo unde e puțin can-can și multe artificii.
Adriana, click-ul ăla ne dă şi obligaţii… morale!
Domnu’ Roz, Tanti Cudi, Ethos si alti asa-zisi pseudo-justititiari de ce nu incepeti cu voi prima data. Verificati-va, spre exemplu, aplicatiile pe care le folositi si nu platiti licenta, filmele si muzica pe care le vedeti sau ascultati, online si copiate, dar pentru care nu platiti un cent. Verificati-va garderoba si toate produsele pe care le folositi, acele produse contra-facute mult mai ieftine si mai la indemana.
Daca voi sunteti imaculati, eu ma calugaresc si ma retrag in munti.
și dacă nu suntem imaculați, te lași de plagiat? 🙂
Am o întrebare nevinovată, absolut nevinovată. De ce nu ții seamă de mottoul blogului propriu? „Viata nu are subtitrare, ori o intelegi, ori nu…” Aici e esența! Trebuie să treci peste părerile unora care n-au altă meserie decât codoșeala, gâlceava și se cred cei mai deștepți dintre bloggeri, când de fapt cel mai bun lucru care ar trebui să-l facă ar fi să consulte un psihiatru…
P.S. Nu pricep de ce nu setezi la discuții, „Comentariile trebuie aprobate manual” și vei „filtra” comentariile care nu-și au rostul sau care vin de la „dăștepți”.
Pentru ca, Nick, vreau sa aud tot ce au de spus. Si pana unde poate merge un blogger. Macar acum, la final, sa ma edific. Pentru ca n-am fost in stare sa vad pana acum. Mă pedepsesc, intelegi? Ca sa ma lecuiesc total si ireversibil
Nu este bine. La urma-urmei cei care nu-ți sunt pe plac trebuie să-i pui exact la DOS! Ca să ajungi la o lecuire prin autocanonizare, mi se pare cam mult pentru părerile unor oameni pe care, probabil, nici nu-i cunoști! Fruntea sus și nu băga toate nimicurile în seamă!
Cel mai trist mesaj al acestei povesti: nu ma intervieva bloggeri, ca daca vreunul are vreo problema, acea problema se va resfrange asupra intervievatorului. Trista concluzie.
Cam asa ceva…
Mi s-a parut infantil si necivilizat, chiar daca mediul e virtual, sa ,, omori mesagerul” pentru plagiatul cuiva. Dar orgoliile asa zisilor bloggeri nu au limite. Continua interviurile, eu citesc. 😀
Mulțumesc mult, Ivy
Tocmai tu, comentatorule?! Te credeam tare și cu soluție la orice piedică sau întrebare. Eu zic că timpul îți va da înțelepciunea de a reveni pe redute. Și mai puternic!
Mă alătur și eu cu un mic îndemn alături de Poteci de dor și de racoltapetru6 , căci nimeni și nimic nu merită ·să te determine ca să renunți la munca și efortul depus , deci
capul sus și….mergi mai departe .
Mulțumesc 🙂 Mult!
[…] au existat și opinii diferite, cum că eu și Cudi suntem niște recalcitranți ce tulburăm liniștea comentariilor pacifiste, […]
Lipsesc si eu doua zile pe saptamana de pe blog si ce gasesc cand ma intorc? Eu zic sa lasi timpul sa le rezolve pe toate. Citesc cu placere tot ce scrii si cred ca nu sunt singura… eu te percepusem o persoana puternica, ce nu renunta asa usor…Cu intelepciune le vei aranja pe toate… Iti doresc o saptamana frumoasa, linistita. Cu mult drag iti trimit numai ganduri bune si te rog sa nu renunti la blog…Please!… 🙂 Please! 🙂
Multumesc 🙂 O pauza macar, imi va face bine. iar daca voi reusi sa le ” aranjez pe toate, va fi numai pentru ca ma sustineti voi si o faceti neconditionat. Multumesc!
Nu stiu daca mai are rost sa ma vir si eu in discutie asa ca… putere de munca, capul limpede si alegeri intelepte iti doresc sa ai.
Mulțumesc, Mala. Saptąmâna de vis sa ai!
Multumesc !
Să-mi dau şi eu cu părerea. Am citit tot, am văzut tot, nu m-am băgat. Chestii din astea se pot întâmpla oricui care scrie. Cineva îmi spunea că atunci când ajungi să ai hateri sau să fii judecat, jignit, etc de-abia atunci se cheamă că ai succes. Eu am trecut prin asta şi tot n-am succes. Sfatul meu dacă-mi permiţi, uită tot, ia o pauză, vino la mare să bem un frappe pe plajă dar… NU RENUNŢA!! Doar atât. Te pup, cu mult drag!
Daca trebuie sa trec prin asa ceva sa am succes, atunci, sincer, nu-mi trebuie! Dacă voi reveni, o fac pentru mine si pentru cei care mă apreciază. Cat despre frappe, mai c-aş veni…
Ştiam că te tentez cu asta :))) Haiii, nu-i dreacu’ atât de negru… mai are şi ceva din alb în el. Eu cre’ că te voi citi şi de-acum încolo.
Da, dar inainte de toate, trebuie sa transform comentatorul in Comentatoare. Prietenii stiu adevarul dar .. trebuie oficial. Asa zic , de fapt, cei care n-au gasit altceva de comentat… . Si nu cred ca-s pregatita sa fac asta. Deloc
Ușor, ușor. Nimic deodată. ?
Prietenii ştiu adevărul şi ţi se adresează în comentarii punând tot ce te priveşte la feminin. Am fost convinsă că eşti femeie, până când m-ai surprins scriind articolul ăsta ca şi cum ai fi bărbat. De-aia m-am „documentat” folosind acel indiciu de pe acest blog care conduce către numele tău.
Nu mă interesează viaţa ta, te sfătuiesc dezinteresat să fii mai prudentă când vrei să scrii pe net „sub acoperire”.
Succes!
Şi dă-i înainte cu scrisul, că nu scrii rău şi nu te condamnă nimeni pentru interviul ăla. Pozezi degeaba în victimă.
Majoritatea articolelelor sunt scrise ca barbat. Cat despre datul inainte, in altă viață. Multumesc.
A inceput sa-mi placă postura de victima, draga mea. Victimă e al doilea nume al meu. Prefer sa fiu victimă , nu călău. Alegerea mea.
Hei! Nu prea știu despre ce este vorba aici pentru că am lipsit o perioadă foarte lungă de timp de pe wordpress, dar vreau să îți spun un singur lucru: nu renunța! Dacă te dai batut/ă nu faci decât să le dai apă la moară celor care nu au o părere bună despre tine. Continuă să faci ceea ce îți place, să muncești și să investești în tine! O să ai numai de câștigat! Ignoră gurile rele, nu aduc nimic bun…
Mulțumesc! Mult! 🙂
Chiar nu ai pentru ce ^_^
[…] ziua! Sunt io, lamentatoru’ Pardon, Comentatoru’. Pfff, am pornit articolul greşit, o iau de la […]
Nu ! Nu renunta. Scrie ! Eu am inceput acum un an. Scriu cand am chef, citesc si pretuiesc pe fiecare dintre cei care ma ” citesc”. Nu, n-ar trebui in bloggosfera sa existe rautati. Asa cred, asa gandesc. Nu pot fi decat eu si cuvintele mele, nu las sub nici o forma influentele sa- mi altereze scrisul. Prin urmare, scrie !
Seara faina ! 🙂
Mulțumesc mult 🙂 A fost doar o pasă… foarte proastă, I’ back!