Altădată, în vremuri nu prea îndepărtate, scrisul era, cumva, oaza de refugiu. Ironice, melancolice sau plate, cuvintele țâşneau din vârful degetelor, din străfundul inimii sau dintr-un ungher al minții şi se aşezau nefinisate, necorectate, neplanificate, in fraze. Acum… nu prea mai am cuvinte. Am gândurile, am inima, am mintea, dar cuvintele nu. Le-am pus undeva şi le-am uitat acolo cu bună-ştiință. Pentru că, un cuvânt poate răni la fel de tare ca o secure. O propoziție poate ridica un zid, o frază poate construi un pod. Sau pot dărma. Asta fac cuvintele.
Ştii „vorba multă, sărăcia omului” şi „tăcerea e de aur”? Par să fi fost spuse de unul fară prea mare chef de vorbă, de unul sătul de trăncăneala continuă a vreunei țațe. Sau poate de unul ca mine, care nu avea nimic de spus.
Sã fie de vină vara, rutina sau emoticianele care suplinesc zeci de stari emotionale? De ce să consum oxigen, energie şi timp scriindu-ți că mă simt ca un rahat în mijlocul drumului, că sunt în pragul unei crize existențiale, că urăsc să mă sufoc în propria mea tacere, când pot să pun un ? şi gata? Oricum te-aş plictisi, ai citi primul şi ultimul cuvânt şi mi-ai trânti un ?. E mai rapid aşa, e mai uşor. Dar pentru cine? Pentru mine este. Pentru că in acel ? îmi ascund disperarea. Şi pentru tine, pentru că, la umbra acelui ? iți ascunzi nepăsarea. Şi ne incheiem conversația cu un ?.
Vezi? E din ce in ce mai uşor să vorbim fără cuvinte. Pentru că cuvintele rănesc uneori, la fel ca o secure. Emoticoanele nu. Ele ne ascund, ne acoperă, protejează.
Aşa că, in loc de o postare clasică, azi fac economie şi voi folosi emoticoane:
????? ☻??? ??? ??? ??? ?????? ???⚽ ? . Gata, suficient! Am spus destul, mai vorbim şi mâine… .
De multe ori, nu stiu ce sa spun cand citesc un articol si pun un emoticon.Cel mai corect ar fi sa scriu dar cuvintele nu leaga bine o proozitie sau nu exprima exact starea mea.Am devenit cumva dependenti de emoticoane.
Vremuri noi, dependente noi. Pendulez intre zambet si ingrijorare. Cidat cum un simplu emoticon poate substitui, cu voia noastra, zeci de cuvinte. Ce urmeaza oare?
Fiind o imagine mai mică, un emoticon ar trebui să valoreze cât o sută de cuvinte. Nu știu dacă este așa. Eu le folosesc când vreau să transmit stări, nu cuvinte.
Diferența dintre un roman (un text literar clasic) și un articol de blog e modul de adresare. Autorul unui roman se ascunde adeseori în spatele unui narator neutru, impersonal, explicit sau subînțeles. După ce și-a terminat de scris pagina de hârtie, acest autor intră pe blog și devine, brusc, el însuși narator – și încă unul cât se poate de personal. Un narator care interacționează cu cititorii, prin comentarii, face ca experiența scrierii și citirii unui text să se transforme într-o comunicare directă sau într-un dialog.
Iar comunicarea dintre două persoane aflate față în față depășește sfera cuvintelor, acaparând-o și pe cea a gesturilor sau mimicii faciale și corporale. Gesturi pe care nu le putem utiliza când nu îl vedem pe interlocutor. Dar pe care le putem înlocui cu emoticoane.
Părerea mea.
Bună parere, Lotus! Atât de bună, încât n-am nici ub comentariu de facut!
În mod normal, din lipsa mimicii, ne folosim de un emoticon ca să subliniem un zâmbet, o supărare sau mai ştiu eu ce. Dar doar aşa. Să ne folosim doar de asta în locul cuvintelor… mi se pare tragic.
Ma bucur ca esti de aceeasi parere cu mine. In spatele fetelor zambitoare, plangacioase, a diferitilor maimutoi, se intrevede incapacitatea de a ne descrie in cuvinte o anumita stare. Incapacitate sau refuz, sau lene. Oricare ar fi motivul, tot tragic e… .
Niște stări puse în imagini. Din păcate se abuzează de ele, eu așa cred.
Mai ales pe retelele sociale, acolo chiar ca se abuzeaza. Am pornit cu abrevierile, am ajuns la emoticoane, oare ce urmeaza?
Punct și linie. Morse. ?