Baba Ioana, ca o țarancă sadea ce e, s-a pregatit să sarbătorească cum se cuvine Sfanta Sărbătoare de Halouin, că a auzit ea la televizor cum că toata lumea sărbătorește.

Acu’ ce sa zic, a auzit ea mai multe la televizorul ăla, cum ca unu’ a violat o gaină, altu’ o baba cam de vârsta ei, și ea cu frica de asemenea  întamplări, s-a gândit să facă de sarbatoarea asta cam ce face toată lumea. Adică… mare o placintă de dovleac, ca cică asta se face de Halouin. Se face o gaură artistică în dovleac, conținutu’ îl faci placintă și-l dai de pomană, iar în coaja de la dovleacu’ golit pui o lumanare și-l duci la cimitir, ca să îmbunezi sfinții, să te apere de rele.

Ca de Paște adica, povestea baba unei vecine mai tinere, vaduvă, care n-avea televizor, nici curent electric și nici n-auzise de violuri. Cum vecina cu pricina avea dovleci iar ea nu, baba Ioana simțise nevoia s-o ia si pe dânsa la sărbătoare.

Zis si facut, facură placinta găurind dovleacul cu grijă, aprinsera lumânarea, o băgară in el și plecara spre cimitir, împărțind în stanga și-n dreapta placintă și câte-o bârfă. Pe drum se întalniră cu popa.

Incotro babă Ioană? Și-i povesti eroina noastră popii ce știa și ea despre Sfântul Halouin. Popa, crucindu-se, îi zise indignat că asta nu-i sărbătoare crestinească, e păgână- și le trimise acasă pe-amandouă.

Ascultara ele sfatul popii și făcură cale-ntoarsă cu capul plecat, smerite. La desparțire, baba Ioana, concentrată în gândurile ei, auzi cu greu glasul slab al companioanei:

Baba Ioană, iau io dovleacu’ ăsta cu lumanare-n el!

Poi de ce, întrebă ailaltă contrariată.

Cum de ce, replică aproape furioasă vecina, acum că n-am îmbunat sfinții cu pomana noastră, macar să am și io lumină în casă, dacă vine violatorul ăla despre care îmi povestii și nu mă găsește pe întuneric?